Aparatul organologic (organologia – știința instrumentelor muzicale și a clasificării acestora, cuprinde studiul istoriei instrumentelor, instrumentele utilizate în diferite culturi, aspectele tehnice ale modului în care instrumentele produc sunet și clasificarea instrumentelor muzicale.) folosit de către orchestrele Curții otomane era unul complex, ce includea atât instrumente de suflat cât și de percuție. De-a lungul secolelor, în funcție de zona geograficăși interferența culturală, acestea au suferit numeroase transformări, ajustări și perfecționări, ajungându-se uneori la dispariția, înlocuirea sau apariția unor instrumente noi. La curțile domnești din principate vom întâlni evident un număr mare de instrumente muzicale de origine otomană.
Din poziția sa de instrumentist în orchestra de cameră a principelui Ipsilanti, Sulzer oferă câteva detalii esențiale despre numărul și tipologia instrumentelor care formau „orchestra de cameră” otomană:
cu totul altfel este alcătuită muzica turcească de cameră. un fluier lung și gros cu șapte găuri și un orificiu larg pentru gură, numit ney, o tambură, adică un fel de țiteră cu gâtul lung; un țambal (hackbrett) pe care îl bat cu bețișoare mici de lemn și îl numesc santur. un alt instrument de același gen numit mukum pe care îl ciupesc cu degetele, așa cum ciupim noi țambalul nostru (zimbel) și este asemănător unei harfre; muscalul (muskal) sau naiul (syringa panos); kemanul este ținut pe coapsă și se cântă folosind arcușul; apoi vioara obișnuită cu patru coarde care se numește sînekeman, alături de un alt instrument de suflat, care se apropie ca formă și sunet de un fagot; acestea sunt toate instrumentele lor de cameră.
Prințul Dimitrie Cantemir (în turcă Kantemiroglu), inventator al unui sistem de notație muzicală și binecunoscut teoretician al muzicii otomane, virtuoz al tanburei (despre care zice că este „instrumentul perfect”) și cel care revoluționează compoziția unui gen muzical otoman numit peșrev (uvertură/preludiu), afirma despre fanfara corpului de ieniceri sau tabulhana:
tabl este o tobă, de la care se numește tabulchana, aparatul militar, cu care imperatorii turci dăruiau pe generalii mai mari, care sunt în serviciul lor. tabulchanaua unui vizir consta din nouă tobe; nouă zurnazeni sau care cântau în zurna, adică fluier; șapte boruxeni sau trompetiști; patru zill-dzani, care bat în zil – o specie de discuri de aramă care bătându-le unul de altul dau un sunet clar și acut.
La datele prezentate de Dimitrie Cantemir, Sulzer mai adaugă: ”principalele instrumente ale muzicii turcești de război sunt: nouă până la 10 tobe mari numite în turcă da-ulși în valahă toba, aproapte tot atâtea zurnale – (Surna) un fel de fluiere cu ancie „Schalmeyen”(dintre care primul cântă uneori un solo sau mai bine zis un recitativ, în timp ce celelalte țin monoton un ison la octavă), șase până la nouă trompete sau așa-zișii boruși (nume sub care sunt cunoscute în Turcia trompetele prusace) patru dairale ( Dairee) sau tamburine (Schellensiebe) și talgerele sau chimvalele de alamă (Sill).
Pe lângă meterhanea mai existau și alte formații muzicale, toate aflate în subordinea Marelui Armaș.
La ceremonialul intrării în capitală a noului domn al Valahiei, Alexandru Ipsilanti (3 februarie 1775), alaiul domnesc era însoțit de orchestrele dorobanților, cazacilor și poterașilor din breasla Agiei, apoi de orchestra șeimenilor și a lefegiilor din breasla Spătăriei, urmați mai apoi de lăutarii pământeni, „musica europenească”, „trâmbițașii domnești”, iar ultima formație care încheia alaiul era meterhaneaua. (Noi Istorii ale muzicii românești, I Editura Muzicală)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu