Muzica in Antichitate. Grecia Antica.Ritmul

Grecii au contribuit considerabil la sistemul de organizarea ritmica a muzicii pe care secole mai tarziu au aplicat-o compozitorii Scolii de la Notre-Dame (sec. XII-XIII) la inceputurile Polifoniei Sistematice (Ars Antiqua) bazata pe picioare metrice.

Avand o stransa legatura cu poezia, sistemul de organizare ritmica a muzicii era metrica poetica, care avea la baza piciorul metric. Fiecare picior metric avea ethosul specific si era format din doi timpi . Un picior metric era compus din silabe lungi (arsis) si silabe scurte (thesis). Picioarele metrice formate din doua silabe erau: troheu( + - )*, iamb( - + ), spondeu( + + ), piric ( - - ) iar cele formate din trei silabe erau: dactil( + - - ), anapest( - - +), amfibrah( - + - ), bahic( - + + ), cretic( + - + ).

Unirea a doua sau trei picioare metrice alcatuiesc dipodiile sau tripodiile. Unitatea superioara acestora este fraza sau colonul (kolon). Colonurile se grupau in perioade, perioadele se grupau in strofe. Cea mai frecventa constructie unitara era triada formata din strofa, antistrofa si epoda. In general, ritmurile erau unitare din punct de vedere al structurii metrice si aveau un ethos bine definit; o schimbare in structura metrica ducea la schimbarea ethosului.

Regulile cele mai minutioase si mai variate se aplicau in construirea acestor ritmuri, care aparusera deja in Odele lui Pindar sau in Tragediile lui Eschil, analoage prin constructie sonatelor si simfoniilor. Aceste reguli de constructie au fost ignorate in totalitate in Evul Mediu. Regasite gratie marilor maestrii clasici, nu au fost enuntate intr-o forma foarte explicita decat dupa descoperirea adevaratei semnificatii in secolul XX.

* + piciorus lung (accentuat)

- piciorus scurt (neaccentuat)

Muzica in Antichitate.Grecia Antica - modurile muzicale

APOLO

Cele opt moduri gregoriene sau moduri ecleziastice sunt o copie a celor opt tonuri bizantine si au luat denumirea de la modurile grecesti. Modurile grecesti erau opt: patru numite moduri autentice (Dorian, frigian, lidian si mixolidian) si patru numite moduri plagale, care se obtineau deplasand o cvarta inferioara fata de modul autentic care capatau prefixul hipo (hipodorian, hipofrigian, hipolidian si hipomixolidian).

Modul Dorian isi primeste numele de la dorienii greci. Se poate recunoaste si dupa numele sau grecesc original: Protus.

Din cauza confuziilor istorice in ceea ce priveste transcrierea, acest mod poate face referinta la doua moduri sau scari muzicale foarte diferite : la modul dorian grec sau la modul Dorian medieval. In majoritatea contextelor (muzica litúrgica, muzica moderna, impresionism, jazz, etc) cand se vorbeste despre modul dorian se face referiré la modul dorian medieval.

Grecii au folosit primele litere din alfabetul lor (notatia alfabetica) pentru identificarea si reprezentarea Tonurilor sau a Sunetelor muzicale (notele) si le-au grupat in Tetracorduri adica, grupuri de patru sunete succesive: Fa, Do, Sol, Re; reprezentate prin cele patru coarde ale Lirei careia i-au adaugat o a cincea coarda mai tarziu (Pentacord) La.

Astfel au ajustat scarile lor primitive; se pare ca a fost Terpandro de Lesbos, care adora Diatronismul, respectand caracterul natural al muzicii fara alteratii, cel care a marit Lira pentru a o transforma in Heptacord, adaugand doua sunete 4 si 7 pentru a transforma scara pentacordica in scara heptacordica in urmatorul fel: FA Do Sol Re La Mi Si.

Sistemul Muzical Grec nu era definit pe o conceptie armonica verticala ci dimpotriva, corespundea unei viziuni melodice orizontale si cuprindea cele trei sisteme fundamentale: Diatonic – format din tonuri si semitonuri, Cromatic, format din semitonuri si Enarmonic care la greci provenea din sferturi de ton, adica microtonalitati.

Prin intermediul combinarii Tetracordurilor in diferite forme plecand de la fiecare sunet, grecii au creat noi tipuri diferite de sunete sau scari pentru diferitele compozitii sau creatii muzicale, carora le corespunde un mod, cum l-au numit ei. Aceste moduri sunt asemanatoare scarilor majore si minore de azi.

Modurile sunt formate din doua tonuri si un semiton si se pot diferentia intre ele prin locul pe care il ocupa semitonurile fiecaruia. Dintre ele cel mai vechi mod este Modul Dorian format din 2 tetracorduri de sunete descendente separate: Mi Re Do Si si La Sol Fa Mi. Ambele compuse din doua tonuri si un semiton. Nota sau sunetul preponderent a acestui Mod sau Scara este La, iar grecii l-au numit Mese fiind Centrul sau mijlocul acestei scari .

Cele Sapte Moduri Grecesti sunt:

Modul Dorian, sau scara Mi

Modul Hipodorian, numit mai tarziu Eolic, sau scara La

Modul Frigian sau scara Re

Modul Hipofrigian, numit apoi Ionian,sau scara Sol

Modul Lidian sau scara Do

Modul Hipolidian sau scara Fa

Modul Mixolidian sau scara si

Fiecaruia dintre aceste moduri, grecii in special filosofii, ii atribuiau o conotatie, Caracter Moral sau Ethos particular.

Prin sec VI I.e.n., cand aparuse in Grecia Sistemul Cromatic, a primit aceasta denumire pentru ca atenua oarecum cu coloritul sau, monotonía Sistemului Diatonic. Se utiliza cu precadere in kitharistica de virtuozitate. Dintre cele trei sisteme muzicale grecesti, cel mai recent a fost Sistemul Enarmonic, utilizat in principal de muzicienii profesionisti, si in mod special de cei care cantau la Aulos, era importat din Orient si se caracteriza prin utilizarea sferturilor de ton sau a microtonalitatilor (specificam ca Enarmonia este denumirea diferita care se da notelor care au acelasi sunet datorita faptului ca apartin unor tonalitati sau moduri diferite).

La fel cum transpunem scara actuala minora si majora de pe sunetul La, cu ajutorul alteratiilor ascendente si descendente, la fel si grecii utilizau transpozitiile analoage. Stiau chiar sa moduleze la cvinta inferioara prin metode pur melodice. Pana la acest moment expunerea sistemului musical grec este la fel ca sistemul vechi pe care grecii l-au numit sistema diatonic, pentru ca in acest sistema corzile lirei atingeau tensiunea máxima si se caracteriza prin urmatoarea dispunere a intervalelor in tetracordul inferior al scarii: la-sol-fa-mi.

Complicatiile, de origine orientala fara indoiala, s-au introdus mai tarziu in muzica greaca, sub numele de scari cromatice si scari enarmonice. Scara cromática se definea prin urmatoarea dispunere a tetracordului inferior : la-fa#-fa(b)-mi.

In ceea ce priveste scara enarmonica, foarte diferita fata de cea moderna, a introdus in scara un al patrulea ton. Din lipsa semnelor de alteratie potrivite se representa printr-un fa urmat de o jumatate de bemol ♭aceasta pentru a cobori nota fa cu un sfert de ton in tetracordul inferior al scarii enarmonice la-fa-fa(b/)-mi

Muzica greaca era in esenta omofona, ca de altfel toate muzicile anticitatii. Grecii nu considerau muzicala reproducerea simultana a doua melodii diferite. In plus, nu cunosteau armonía in sensul modern al cuvantului.

Cand cantau corurile acestea o faceau intotdeauna la unison sau la octava iar urcarea unui cantec la octava, asa cum se intampla cand se asociau vocile de copii cu vocile de adulti, li se parea o compilatie indrazneata. Instrumentele care acompaniau vocile se multumeau cu aumentarea partilor proprii; uneori, insa, adaugau o “nota cambiata”.

Sunetele scarilor variau in functie de locul in care se gaseau tonurile si semitonurile. In timp ce muzica occidentala moderna distinge putine tipuri de scari, grecii utilizau aceste locatii a tonurilor si semitonurilor sau chiar sferturi de ton pentru a dezvolta un mare repertoriu de scari, fiecare cu propriul “ethos”. Nu exista insa nicio dovada care sa duca la concluzia ca o succesiune a unor note dintr-o scara concreta corespunde “in mod natural” unei emotii particulare sau unei caracteristicii a personalitatii. Cu toate acestea, ideea greaca a scarii (incluzand si numele) ajunse pana la muzica romana posterioara si pana in Evul Mediu, exemplul il gasim in sistemul modal eclesiastic.

Plecand de la descrierile care au ajuns pana in zilele noastre de la scriitori precum Platon, Aristoxtene si mai tarziu Boecio, putem spune, chiar daca o facem cu precautie, ca vechii greci, cel putin cei anteriori lui Platon, ascultau muzica monofonica in special, adica, muzica creata din melodii simple bazate pe un sistem de moduri sau scari, construite sub conceptul ca notele trebuie asezate intre intervale consonante.

Este acceptat de comun acord in muzicologie ca armonia, a fost inventata in Evul Mediu European si ca, culturile antice nu aveau un sistem dezvoltat de armonie. Cu toate acestea, e foarte clar plecand de la textul lui Platon ca muzicienii greci cantau ocazional mai mult de o nota in acelasi timp, chiar daca aparent aceasta era considerata o tehnica avansata. Fragmentul muzical pastrat din Oreste de Euripide in mod clar solicita cantarea a mai mult de o nota in acelasi timp. Deasemenea exista un interesant studiu in domeniul muzicii antichitatii in zona Mediteraneana (care descifreaza scrierile muzicale cuneiforme) care apara existente a mai multe snete cantate in acelasi timp si existenta teoretica a unei scari cu multe secole inainte ca scrierea sa ajunga in Grecia. Insa tot ce se poate spune cu plecare de la dovezile existente este ca in mod cert cea mai comuna si bazica muzica greaca era cea monofona.

Toate aceste par evidente daca tinem cont de scrierile lui Platon:

Lira ar trebui sa se utilizeze impreuna cu vocile (…) muzicianul si elevul sa creeze nota cu nota la unison, cu heterofonie si punti de catre lira
Platon

Muzica in Antichitate. Grecia Antica

In Grecia Antica, cultura muzicala a fost influentata de toate civilizatiile care o inconjurau, data fiind asezarea sa strategica. Culturi precum cea mesopotamica, etrusca, egipteana chiar si cele indoeuropene au influentat atat muzica cat si instrumentele muzicale. Grecii dadeau o mare importanta valorii educative si morale ale muzicii datorita acestui fapt muzica este strans relationata cu poemul epic. Apar barzii, care, acompaniati de o lira, hoinareau din cetate in cetate transmitand pe cale orala istoria Greciei si legendele sale. In acele vremuri muzica s-a relationat strans cu filosofía. Inteleptii vremii pun in valoare importanta culturala a muzicii. Pitagora o considera “un medicament pentru suflet” iar Aristotel o foloseste pentru a ajunge la catharsis. Ulterior apare in Atena ditirambul, poem liric dedicate zeului Dionysos acompaniat de dans, si aulosul. Apar deasemenea dramele, tragediile si comediile combinate insa fara a pierde din dans, muzica si poezie.

Muzica in grecia antica era prezenta in societate in mod universal: la festivitati, la ceremonia funerare, in teatro etc, prin intermediul muzicii populare sau a baladelor care prezentau poemele epice. Juca deci un rol important si o parte integrante in viata locuitorilor Greciei antice.
Exista fragmente semnificative despre notatia muzicala utilizata de greci si referinte literare ale greciei antice. prin intermediul izvoarelor s-a putut investiga asupra modului in cares una muzica greaca, asupra rolului ei in societate, in problemele economice relationate cu aceasta arta sau de importante sociala a muzicienilor. Insasi faptul de a canta la instruente muzicale este prezent in desenele gasite pe cerámica greaca. Cuvantul música provine din denuirea muze, fiicele lui Zeus,care, dupa mitología greaca, inspirau toate activitatile creative si intelectuale.
Sunetul muzicii Greciei Antice
La un moment dat, Platon a realizat un studiu critic asupra muzicii moderne a epocii sale:

Fotografia pietrei originale din Delfos pe care apare al doilea imn in onoarea lui Apolo.
Notatia muzicala este reprezentata de simbolurile care apa in mod discontinuu peste linia principala
nenintrerupta a semnelor alfabetului grec.

Muzica noastra a fost odata impartita in mod corect (…) Nu era permisa schimbarea stilurilor melodice cu altele in felul acesta. Cunoastera informa judecata si pedepsea neascultarea. nu existau fluieraturi, zgomote nemuzicale, sau palme pentru aplauze. Regula era ascultarea in tacere si invatarea; copii, profesori si multimea mentineau calmul sub amenintarea batului. (…) Insa mai apoi, anarhia nemuzicala a fost dirijata de poeti care aveau talentul natural dar erau ignoranti in fata legilor muzicii (…) Prin intermediul stupizeniei se amageau gandind ca in muzica nu exista bine sau rau, ca trebua judecata in functie de placerea pe care o provoca. Cu lucrarile si teoriile lor au infectat masele cu prezumtia de a se crede adevarati judecatori. De aceea, teatrele noastre, inainte silentioase, au devenit vocale, iar aristocratia muzicala a dus la o pernicioasa putere a teatrelor (…)criteriul nu era muzica, ci o reputatie a unei abilitati promiscuue si unui spirit impotriva legilor.

Platon

Putem presupune, plecand de la referintele sale asupra formelor stabilite si a legilor muzicale ca, cel putin o parte a formei sistemului armonic pitagoric a patruns in muzica greaca, cel putin atunci cand aceasta era cantata de muzicieni profesionisti, in public. In scrierea sa, Platon se plange de indepartarea acestor principii inspre “spiritul de incalcare a legii”
Printre “infractori” ar fi cu siguranta inclus si Aristoxene, (filosof si teoretician al muzicii grecesti al sec. IV I.e.n), care sustinea ca nótele scarii nu trebuiau judecate dupa proportiile matematice, cum sustineau pitagoricii, ci dupa auzul absolut (auzul absolut se refera la abilitatea de a identifica o nota cu numele sau fara ajutorul unei note de referinta, sau, redarea unei note cerute fara ajutorul unei alte note de referinta). In esenta, Aristoxene spunea daca tot nu putem auzi “muzica sferelor” de ce san u cantam pur si simple sunetele bune si rezonabile pentru noi? Aceasta filosofie atat de simpla sta la baza miscarii ulterioare catre sistemul temperat si se poate compara cu diviziunea muzicii secolului XX intre muzica tonala si muzica atonala.

Pan in initeaza pe Daphnis in utilizarea flautului.

Prin urmare, jocul cu acest “ suna bine” incalca utilizarea adecvata a ethosului modurilor. Adica, grecii dezvoltasera un sistema complex care relationa caracteristicile particulare cu caracter emotional si spiritual cu anumite moduri. Numele pentru diferite moduri derivau din numele triburilor sau satelor grecesti, despre care se spunea ca temperamentul si emotiile lor erau caracterizate prin sunetul unic al fiecarui mod. Prin urmare dorienii erau “duri”, frigienii “senzuali” si asa mai departe. In alte locuri, Platon pomeneste de utilizarea adecvata a diferitelor moduri: dorian, frigian, lidian,etc. este difícil pentru un auz modern sa relationeze conceptul ethos in muzica exceptie doar in cazul comparatiei cu propia noastra percepere. Astfel, o scara minora se utilizeaza pentru melancolie iar o scara majora pentru aproape tot ce ramane, de la muzica vesela pana la muzica eroica. In realitate, in ziua de azi ar fi de comparat cu sistemele scarilor utilizate in India si cunoscute sub denumirea de “raga”, percepute diferit unele mai potrivite pentru dimineata, altele pentru seara si asa mai departe.

Urmeaza in cadrul acestui subiect : scarile muzicale, ritmul, partiturile, muzica in societate, instrumentele muzicale in Grecia Antica