Instrumente cu coarde și arcuș - VIOARA

 ISTORIC

Vioara modernă și-a căpătat forma ei suplă și armonioasă în mâinile pricepute ale lutierilor italieni, care într-o perioadă de aproape 200 de ani (1560-1750), creează tipurile definitive și, totodată, exemplare din cele mai strălucite, p care constructorii ulteriori se vor strădui să le imite.

Originea instrumentului cu coarde și arcuș trebuie căutată mult mai în urmă și pe alte meleaguri. Cu 5000 de ani înaintea erei noastre, în India, i se atribuie lui Ravana, regele din Ceylon, inventarea unui instrument rudimentar, ravanastronul, care se dovedește a fi cel mai vechi tip al instrumentelor cu coarde și arcuș. El dăinuiește încă în mâinile unor călugări budiști din ordinul cerșetorilor.

Ravanastronul e alcătuit din coarde de intestine de gazelă, căluș, cutie sonoră, gât, cuie și arcuș. Perfecționat și cu alte denumiri (ravana, ruana, omerti, sarinda), va trece la arabi și perși, unde e cunoscut sub numele de kemangș-a-guz.  Evoluând în rebab, rebeb sau rabab,robab, kemantș etc., instrumentul cu arcuș pornește o migrațiune lentă spre Occident, pătrunzând în Europa în condiții necunoscute încă. Către anul 570, unele mărturii ne semnalează, în mâinile Galilor, crutbul, un instrument cu coarde și arcuș, despre care istoricii se întreabă dacă și cum a fost introdus în Europa.

Cert este însă că, în evul mediu, se nasc în Europa o  serie de instrumente denumite: rubeb, rebel, rebec, rebecchino, ale căror nume ne demonstrează  proveniența arabă.

Istoria instrumentului cu coarde și arcuș înregistrează strălucita epocă cunoscută sub numele de luteria italiană, când are loc perfecționarea și definitivarea tipurilor acestei familii instrumentale, la cel mai înalt grad, nedepășit de atunci. Leagănul acestei înfloriri începe în Brescia și atinge apogeul în Cremona, de care se leagă numele celor mai iluștri constructori de viori. În Brescia apare prima vioară din mâinile lui Bertolotti zis Gasparo da Salo (1542-1609) adăugându-se la paternitatea acestui instrument și numele lui Andrea Amati (1535-1612), mai în vârstă decât primul, care -se spune- după ce a învățat meșteșugul la Brescia a fondat celebra școală din Cremona. La definitivarea instrumentului trebuie pomenit numele lui Gio Paolo Maggini (1581-1632), tot din Brescia, care aduce esențiale și definitive transformări în forma instrumentului.

Școala de la Cremona ( care nu este propriu-zis o școală, ci .ai degrabă o tradiție) începe cu Andrea Amati. El creează un foarte reușit tip de vioară, ce influențează atât pe contemporanii cât și pe urmașii acestuia, care îl vor perfecționa. O întreagă dinastie Amati: Antonio, Girolamo, Nicolo (cel mai strălucit Amati) continuă și perfecționează vioara, dând exemplare de o sonoritate dulce și suplă, ceea ce convine foarte bine muzicii de cameră.

Familia Guarnerius cu reprezentanții săi: Andrea, Pietro, Giuseppe I și, cel mai renumit, Guarnerius Joseph de Jesu (1687-1742) aproape egal lui Stradivarius, la care se adaugă familia Ruggieri: Francesco, Giacinto, Vincenzo, întăresc și mai mult faima acestui oraș în care desăvârșirea o atinge neîntrecutul Antonio Stradivarius (Stradivari)(1644-1737).

Învățând meșteșugul de la Nicolo Amati, Stradivarius ne-a lăsat cele mai valoroase instrumente ieșite din mâna omenească. Sonoritatea lor dulce este dublată de o vigoare foarte bine venită pentru rolurile solistice ale concertelor. Se crede că producția totală a instrumentelor create de Stradivarius ar fi atins cifra de 1100. Nu se cunosc însă decât vreo 540 de viori, 12 viole și 50 de violoncele. Cercetătorii operei lui Stradivarius au împărțit îndelungata sa activitate ( a trăit 93 de ani) în 4 faze: I. instrumentele "amatizate" (imitarea lui Amati); II. cele lungite (lungimea crește și lățimea descrește); III. epoca de aur și IV. perioada decadenței. Indiferent de faza în care au fost construite, de arhitectura sau frumusețea modelului, toate exemplarele realizate de Stradivarius sunt ireproșabile din punct de vedere sonor, atingând o culme nedepășită.

Odată cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, apune și faima Cremonei, care începe să aparțină trecutului, dar constructorii care au învățat aici meșteșugul s-au răspândit în restul Italiei și în Europa. Unul care merită a fi îndeosebi menționat este vestitul Jacobus Stainer (1621-1683), se presupune ca a fost ucenicul lui Nicolo Amati, care, prin iscusința sa, duce arta învățată în Cremona peste munți, în Tirolul apropiat (Absam), fiind considerat drept cel mai mare constructor de viori al Germaniei.

DESCRIEREA INSTRUMENTULUI

Vioara este alcătuită dintr-o cutie de rezonanță a cărei față este o placă boltită din lemn de brad (molid), în care sunt decupate două deschideri (efurile) pentru comunicarea vibrațiilor în aerul exterior, iar spatele, de asemenea boltit, este confecționat din lemn de arțar (paltin). Pentru închiderea cutiei, fața și spatele sunt prinse prin fâșii laterale din lemn de arțar(paltin) numite eclise. Pentru întărirea feței, ca să reziste presiunii coardelor, ca și pentru stabilirea unei tensiuni favorabile sonorității, se lipește pe interiorul feței bara, o vergea din același lemn, în direcția lungimii, iar între față și spate se fixează popicul (popul sau inima), un bețigaș care, pus în dreptul călușului, transmite spatelui vibrațiile feței.

În partea de sus, vioara se prelungește cu gâtul, la capătul căruia se găsește locașul cuielor, în care se fixează cele 4 cuie (din abanos sau alt lemn tare), terminându-se cu capul viorii denumit și voluta sau melcul. Pe gâtul viorii este fixată limba, din abanos sau din lemn de păr, prelungindu-se deasupra feței, pe care degetele executantului vor călca coardele. Coardele, în număr de patru, confecționate din intenstine de oaie, înlocuite apoi cu coarde metalice ( oțel, aluminiu, argint), înșurubate la capătul superior în cuie, sunt întinse peste o plăcuță de lemn de arțar sau paltin, denumită căluș, în care se fixează și se transmit vibrațiile. La capătul inferior ele sunt prinse în cordar, o piesă de abanos cu patru găuri, care printr-o coardă scurtă, este fixat de nasture - un buton de abanos introdus în corpul viorii. Lungimea corpului viorii variază în jurul cifrei de 36 cm, iar în întregime cu gâtul atinge 60 de cm.

Arcușul din zilele noastre este o baghetă de cca 0,75m, ușor curbată, al cărei diametru se subțiază către vârf; de capetele arcușului este întinsă o șuviță de fire de păr din coadă de cal. De la arcușul primitiv, pe care executantul indian îl folosea cântând melodiile simple pe anticul ravanastron, a urmat o îndelungată evoluție, la care au contribuit numeroși constructori și chiar virtuozi ai viorii, ca: Corelli, Tartini, Viotti etc. Ultimul care-i dă forma definitivă este Tourte cel Tânăr (1747-1835), vestitul constructor supranumit "Stradivarius francez".

La arcuș vom distinge: vârful (punta d'arco) și talonul (unde se ține în mână). Un șurub fixat la talon permite întinderea sau slăbirea părului.

MODUL DE FUNCȚIONARE

Arcușul, al cărui păr e îmbibat cu sacâz, face aderența cu coarda, pe care, o pune în vibrație, emițând sunetele ce vor fi întărite de cutia de rezonanță. Mâna dreaptă, care mânuiește arcușul, stabilește durata și intensitatea sunetelor, legându-le sau detașându-le totodată. Mâna stângă, utilizând numai patru degete, determină înălțimea sunetelor și un anumit efect de ondulare, de oscilare regulată a sunetului, denumit vibrato.

POSIBILITĂȚI TEHNICE ȘI EXPRESIVE

Cele patru coarde ale viorii sunt acordate în cvinte, numerotate de sus în jos:

Acest acordaj a fost uneori modificat (scordatura) de unii dintre marii virtuozi ai viorii, pentru o anumită sonoritate care avantaja instrumentul, interpretul sau piesa respectivă. Iată cum acordau vioara unii dintre cei mai faimoși muzicieni:

Fiecare coardă are un colorit al ei, care determină coloritul variat al viorii.

Coarda mi oferă o sonoritate luminoasă, sticloasă, uneori metalică și pătrunzătoare, plină de pasiune, în forte, sau finețe clară, în nuanțele mici.

Coarda la e mai dulce, mai moale și foarte utilă în pozițiile înalte.

Coarda re mai ștearsă are în schimb volum.

Coarda sol are cea mai mare putere, sunete ample, cu plinătate și căldură, ceea ce nu exclude delicatețea, dacă este atacată cu grijă.

Coardele se folosesc fie libere, fie - mai ales - călcate, adică apăsate cu degetele pe limba viorii micșorându-li-se lungimea, ceea ce dă posibilitatea obținerii tuturor sunetelor cuprinse între :

Pentru obținerea acestor sunete, mâna stângă alunecă pe gâtul viorii în diferite puncte bine stabilite prin studiu, denumite poziții. Grație acestor poziții și digitațiilor respective, executantul obține toate sunetele din game , ba chiar un efect cu totul special și rar cum este glissando, în care degetul, alunecând treptat pe coardă, dă naștere tuturor sunetelor intermediare, care se aud ca la o sirenă. În general vioara produce variate feluri de sunete ca: obișnuite, flajeolete, pizzicate, surdinate, sul ponticello, sul tasto, con legno etc.

1. Sunetele obișnuite sunt obținute în mod normal prin simpla apăsare cu degete mâinii stângi și prin frecarea arcușului pe coardă: trăgând în jos sau împingând sus. După felurile în care arcușul atacă coarda, se obține aproape întreaga expresie a viorii, și aici vom distinge diferite efcte ca: legato, detache, loure, jete, ricoche, staccato etc. Tremolo este un efect specific instrumentelor din această famile, constând din note repetate foarte des, ceea ce produce impresia unui freamăt, care, în registrul de jos și în forte, creează o imagine de furtunos și violent, în mediu, tulburare și agitație, iar în registrul înalt devine tăios, pătrunzător, dramatic.

2.Flajeoletele sau sunetele armonice sunt sunete ușoare, transparente, ce par a fi fluierate, șuierate. Ele se obțin prin ușoara atingere a coardei în anumite puncte (flajeolete naturale) sau prin călcarea cu un deget și ușoara atingere cu altul (flajeolete artificiale). Flajeoletele se notează printr-un mic cerculeț pus deasupra notei, la cele artificiale se notează sunetul călcat ca și locul unde se va atinge coarda:

3. Pizzicati sunt sunetele obținute prin ciupirea coardelor cu degetele mâinii drepte sau stângi, fără folosirea arcușului. În felul acesta se obține un sunet sec, scurt, mușcător a cărui expresivitate e necesară în anumite situații. Un exemplu clasic în acest sens îl constituie scherzo-ul în pizzicato din Simfonia IV de Ceaikovski. În partitură se notează scriindu-se pizzicati sau prescurtat pizz. Când se reiau sunetele obișnuite se notează col arco sau arco.

4. Sunetele surdinate se obțin prin fixarea pe căluș a unei mici piese cu 3 dinți de lemn sau de metal - surdina - menită să modifice culoarea sunetului reducând totodată și intensitatea, ceea ce determină o sonoritate mai estompată, mai depărtată, oarecum misterioasă. În partitură se notează prin cuvintele: con sordina, iar pentru a fi scoasă senza sordina.

5. Sul ponticello (pe căluș) este o indicație care cere ca sunetele respective să fie executate cu arcușul lângă căluș. Dată fiind tensiunea coardei în preajma lui, se obține o sonoritate metalică, tăioasă, rece, șuierată.

6. Sul tasto (pe limbă) ne arată că sunetele vor fi executate trecând arcușul nu pe porțiunea obișnuită, ci mai sus, pe limba viorii. Tensiunea mai scăzută a coardelor oferă aici o sonoritate mai moale, ai slabă, catifelată și estompată.

7. Con legno (cu lemnul) este o indicație care cere ca, în locul părului, să se folosească bagheta (lemnul arcușului). Rezultă de aici o sonoritate neclară, pierdută, sau anumite efecte mai puțin obișnuite viorii.

Toate aceste sonorități, enumerate mai sus, pot fi influențate și de porțiunea de arcuș cu care se execută. La vârful arcușului (a punta d`arco) sonoritatea e mai slabă, mai fină și mai aeriană. La talon, la capătul de jos, devine energică, consistentă, până la mușcător.

ROLUL ÎN ORCHESTRĂ

Viorile îndeplinesc în primul rând un rol melodic. Timbrul cristalin, pregnant, expresiv și plin de forță ca și de mlădiere, supremația în registrul înalt, le fac - prin excelență - purtătoarele melodiei în ansamblul orchestral.

În al doilea rând, ele sunt chemate să îndeplinească și rolul armonic, adică să susțină acompaniamentul în registrul mediu și înalt, atunci când melodia se desfășoară la alte instrumente sau registre. În acest sens, tehnica modernă a orchestrației folosește frecvent divisi, adică împărțirea masei viorilor în grupuri, care-și repartizează notele acordurilor, creând astfel un fond unitar, fluid, transparent al complexelor acorduri moderne.

(Despre instrumentele muzicale - Alexandru Pașcanu, Editura Muzicală)