MUZICA IN CHINA

Preistoria

(mileniile 3 şi 2 ÎHr)

În al treilea mileniu ÎHr. traiul în China era acel specific unui popor seminomad şi vânător, care trăia o nouă Epocă de Piatră.  Agricultura s-a dezvoltat treptat în special pe ruta văilor râurilor Yan-Tse-Kiang şi Hoang-Ho – regiunea fertilizată de aluviuni - . Acestă perioadă aminteşte,  în mitologie, de semizeii şi împăraţii legendari, care, după cum se spune, aveau fiecare propriul sistem muzical. Dar din aceste sisteme a mai rămas doar numele. Trecând la mileniul al doilea se spune că a început să apară o nouă cultură în extremul orient al coridorului ce uneşte orientul depărtat de orientul apropiat. Această cultură chineză megalitică e posibil să fi fost îmbogăţită de infuenţe străine – Mesopotamia era guvernată de sumeri iar Egiptul trăia sub Vechiul Imperiu – . Oricum ar fi fost, cultura nou apărută se pare că a fost transmisă de către popoarele mongoloide.

Societatea chineză a fost condusă la început de dinastia numită Hsia (2205 – 1766 ÎHr) căreia i-a urmat o altă dinastie pe o perioadă mai lungă de timp numită Shang (1766 – 1122 ÎHr), şi ale căror vestigii dăinuie.

Excavaţiile au scos la lumină două tipuri de instrumente muzicale: piatra sonoră (ch’ing) şi flautul globular (hsüan); după caracteristici se pot atribui perioadei neolitice. Alte două instrumente, tamborul (ku) şi clopotul (chung), apar în scrieri din sec. XII ÎHr şi în esenţă, se pot considera aparţinătoare Epocii de Bronz. Oda în care se menţionează face parte din Shih Ching (Cartea Cântărilor), o compilaţie începută spre finalul dinastiei Shang care se întinde aproximativ pe durata unui mileniu (1600 -600 ÎHr) şi care dă informaţii despre muzica timpurilor primitive.

De-a lungul anului agricol se sărbătoreau importante festivităţi la confluenţa râurilor, motivul fiind trecerea de la un anotimp la altul. La aceste festivităţi corurile de baieţi se luau la întrecere cu cele de fete din diferite sate cântând distihuri în timp ce se acompaniau cu gesturi. Fiecare jumatate de distih era format de obicei din opt cuvinte, adică, opt silabe, formă foarte cunoscută în poezia chineză. Aceste concursuri şi cântatul alternant (antifonia), vroiau să simbolizeze cele două principii poetice ale universului Yang şi Yin, armonia naturii şi armonia umană şi prin ritualurile sexuale ulterioare de asemenea simbolizau fuziunea celor două principii universale. Forma muzicală era strâns legată de unul sau altul din cele două simboluri, în aşa fel încât în anumite festivaluri o grupare muzicală cânta înaintea alteia iar apoi cântau împreună. Anumite ode se cântau în aceste festivaluri în timp ce altele se cântau la curţi. Vecheal Shu Ching (Cartea Istoriei) spune că unul din împăraţii legendari (mileniul al treilea ÎHr) analiza odele de la curte şi baladele din sat să vadă dacă corespundeau celor cinci note.

Aceasta ar putea fi considerată ca fiind cheia procesului prin care „cantecul popular” dobândeşte forme mai elevate – deşi în rare ocazii, ca sa nu zic în niciuna, participau ţăranii – şi cauza faptului că persistă în cântecul popular al Chinei din zilele noastre.

Aluzia la „cele cinci note” face referire la scara formată din cinci note, care din timpuri străvechi a fost baza principală a melodiei chineze.

Prezenţa pe continentul american a „celor cinci note” şi a unui număr mare de instrumente muzicale, a fost posibilă datorită pătrunderii eschimoşilor şi a „indienilor” americani, aparţinători popoarelor mongoloide care au colonizat continentul asiatic.

De-a lungul acelei epoci s-a consolidat tot procesul cultural. Muzica chineză, de altfel ca şi cultura în general, a absorbit numeroase influenţe străine, dar propria identitate esenţială a reuşit să se conserve graţie respectului faţă de trecut existentă chinezi, datorită căruia s-a menţinut continuitatea tradiţiei.

în partea stângă, hou kin, în partea dreaptă sheng