Raspandirea noului stil „rappresentativo” la alte curti italiene, a inceput cu reprezentarea operei „Orfeo” de Claudio Monteverdi, la Mantua in 1607. Libretul, de Alessandro Striggio, foloseste aceeasi poveste ca si „Euridice” a lui Rinuccini, largita si cu un final diferit, mai apropiata de mit. Muzica lui „Orfeu” imbratiseaza de departe un vocabular afectiv mai larg decat „Euridice”.
Claudio Monteverdi
(1567-1643) este primul mare nume in istoria operei. El a dat noului
gen dramatico-muzical o stralucire si totodata o profunzime care cu greu
a putut fi depasita. „Orfeu” este unica
printre operele de atunci prin impunerea formei muzicale pe elementele
neorganizate ale poeziei, un rezultat al inclinarii lui Monteverdi
catre simetrie si formalizare. Diferenta dintre el si membrii Cameratei
lui Bardi este ca florentinii s-au dovedit in primul rand teoreticieni
decisi sa-si croiasca un drum nou, iar Claudio Monteverdi
a fost cel dintai artist de geniu care a mers pe acest drum,
largindu-l, infrumusetandu-l, deschizandu-i noi perspective. El s-a
dovedit a fi in primul rand muzician si nu s-a complacut intr-o imitatie
a trecutului oricat de glorios a fost acesta. Imaginatia, inspiratia si
inclinatia sa catre tensiunea dramatismului isi cautau elementul de
expresie cel mai potrivit, iar madrigalul polifonic pe care il stapanea i
se parea insuficient pentru a reda tumultul unui conflict puternic.
Opera „Orfeu” a fost comandata de Ducele de Mantua, Vincenzo Gonzaga, la a carui curte Monteverdi lucra ca „maestro di cappella”. Reprezentarea operei, la 24 februarie 1607, in sala Academiei Iubitorilor de Arte Frumoase (Accademia degli Invaghiti)
din Mantua poate fi considerata ca prima izbanda totala a teatrului
liric care inscrie in paginile istoriei lui cea dintai capodopera.
Libretul nu era lipsit de
conventionalismele epocii. Nu lipsesc nici dansurile pastorale, nici
interventia „supranaturala” a lui Apollo care in final il duce pe Orfeu
in Olimp, nici scenele campenesti cu nimfe si pastori. Ceea ce aduce nou
Monteverdi este expresivitatea directa. Toate resursele pe care i le
putea oferi experienta sa de contrapunctist au fost imbinate genial cu
noul stil recitativ al florentinilor ceea ce a dus la ridicarea rangului
operei de la simpla povestire muzicala pastorala la rangul de adevarata
drama.
In timp ce in „Euridice” Peri incredinta din cand in cand doar cateva masuri instrumentelor, „Orfeo”
cuprinde nu mai putin de paisprezece piese orchestrale independente,
intitulate „sinfonie” in care farmecul pastoral se imbina cu expresia
dramatica. Datorita cunostintelor sale, Monteverdi este primul
compozitor de opera care stie sa foloseasca contrastele si combinatiile
timbrale ale diferitelor instrumente pentru a reda un anumit efect
dramatic. Stilul introdus de Monteverdi in opera a ramas cunoscut sub
numele de „concitato” (animat), care traduce in muzica si
sentimentele de incordare, de neliniste si framantare, care lipseau din
creatiile inaintasilor.
A doua opera a lui Monteverdi pentru Mantua a fost „L’Arianna” reprezentata
la 28 mai 1608. Libretul este scris de Rinuccini. Din aceasta opera s-a
pastrat doar scena a VI-a, scena din care face parte acel „lamento” (tanguire) al eroinei parasita de iubitul ei necredincios.
Dupa moartea ducelui Vincenzo
Gonzaga in 1612, Monteverdi obtine, datorita faimei sale deja raspandita
in toata Italia, functia muzicala cea mai dorita, aceea de maestru de
cor si dirijor la catedrala San Marco din Venetia. In aceasta perioada
compune, pe langa muzica bisericeasca, „Peleus si Thetis”(1616), „Amorul Dianei si al lui Endimione” (1618), „Andromeda” (1620), „Falsa pastorita Licori” (1627), „Rapirea Prosperinei” (1630), „Biruinta lui Amor” (1627) si „Adone” (1639).
Partiturile celor mai multe dintre piese sunt pierdute. S-a pastrat
insa capodopera maturitatii creatoare a lui Monteverdi, opera „Il Nerone ossia L’Incoronazione di Popeea” (Nero sau Incoronarea Popeei)
reprezentata in 1642, pe scena teatrului „SS Giovanni e Paolo” din
Venetia. Compusa la saptezeci si cinci de ani, ea a fost asemuita in
istoria operei, cu triumful creator de la sfarsitul vietii unui alt mare
compozitor italian de mai tarziu, cu „Falstaff” al lui Giuseppe Verdi.
„L’Incoronazione di Popeea” (Incoronarea Popeei)
se deosebeste fundamental de operele anterioare: in locul eroilor
mitologiei sau imaginari, ea aduce pe scena personaje cunoscute din
istorie si, prin aceasta, creeaza un model de opera istorica, model ce
va deveni traditional secole de-a randul. Acesta este aportul cel mai
insemnat pe care Monteverdi il aduce in dezvoltarea teatrului muzical,
pe care l-a slujit cu toate resursele geniului sau.
<Sub haina mitologica a
libretelor, muzica lui Monteverdi ne dezvaluie adevarul vietii. Iar
invatatura sa a concretizat-o el insusi in putine cuvinte „Arianna ne
emotioneaza pentru ca e femeie, si de asemenea Orfeu pentru ca e Om!”>.
O istorie cuprinzatoare a dezvoltarii
muzicii „rappresentativa” in prima jumatate a secolului al XVII-lea era
deja scrisa. Productii ale spectacolelor de opera erau sporadice si
episodice urmand drumuri diferite in concordanta cu caracterul si
traditiile curtilor si oraselor. La Florenta opera a jucat un rol
relativ mic in cursul constant al spectacolelor cu muzica ( balli, intermedi, mascheratas, cocchiate) din aria curtii de Medici si a fost limitata la evenimente nationale. In 1619 „Il Medoro”
a lui Gagliano (pierduta; textul de Andrea Salvadori) a celebrat
alegerea cumnatului lui Cosimo de Medici, Imparatul Ferdinand al II-lea.
„La liberazione di Ruggiero dall’isola d’Alcina” de Francesco
Caccini (1625, textul de Ferdinando Saracinelli) jumatate opera jumatate
balet a fost prezentata cu ocazia vizitei printului Wladislas Sigismund
al Poloniei; iar „La Flora” de Peri si Gagliano (1628, textul
de Salvadori) a facut parte din festivitatile casatoriei Margheritei de
Medici cu Ducele de Parma. Insa cea mai reusita dintre toate a fost
favola lui G.C. Coppola „Le nozze degli dei” pusa pe muzica de „cinci compozitori principali ai orasului” si jucata „fara a chema vreun muzician strain”, pentru casatoria Marelui Duce Ferdinando al II-lea cu Vittoria della Rovera in 1637.
Bolognia, care nu avea curte, pentru mult timp a fost supusa unui regim de „intermedi” ca acelea ale lui Girolamo Giacobbi „Aurora ingannata” (1608, textul de Campeggi) sau „Ulise si Circe”
de Ottavio Vernici (1619, text de Branchi), in general reprezentate la
academiile locale; putina cantitate de muzica ce a supravietuit arata
cateva influente ale stilului recitativ florentin. Alte reprezentari au
fost date, mai rar, in alte orase, printre care Vicenza si Viterbo, si
de asemenea la curti cum e cea de la Parma, unde in 1628, montarea a
cinci „intermedi” de Monteverdi pe versuri de Ascanio Pio di Savoia, si turneul lui Claudio Achillini „Mercurio e Marte”, au servit drept replica la „Flora” florentina.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu