Opera, genul cel mai popular dintre toate cele ce se încadrează în
domeniul muzicii culte, a fost subiectul celor mai diverse și
contradictorii păreri. Voltaire, filozoful francez, o denumește: „ un
spectacol tot atât de bizar pe cât de magnific, unde ochii și urechile
sunt mai satisfăcute decat spiritul, unde trebuie să cânți ariete în
timpul distrugerii unui oraș și să dansezi în jurul mormintelor”,
Schiller într-o scrisoare către Goethe scrie: „...am sperat întotdeauna
că din operă se va naște tregedia sub forma ei cea mai nobila...” iar
Cernisevski, gânditor democrat revoluționar rus, aprecia opera ca fiind:
„forma cea mai desăvârșită a muzicii ca artă”.
Integrându-se în viața spirituală a societății, opera a oglindit adesea
contradicțiile sociale din diferite epoci, a dat glas aspirațiilor celor
mai înalte ale popoarelor; melodiile lui Verdi deveniseră imnurile
patrioților italieni care luptau pentru eliberarea și unificarea țării
lor; „Mireasa vândută” a lui Smetana a însemnat un sprijin dat poporului
ceh pentru afirmarea independenței sale naționale. Opera este tendința
de a da viață pe scenă sentimentelor și trăirilor omenești.
Opera,
cuvânt de origine italiană, cu rădăcina în limba latină, înseamnă produsul unei munci, iar în limbaj artistic − o creație, o lucrare. La începuturile ei, când nu era încă definită ca gen aparte, opera nu avea o
titulatură proprie bine determinată. De aceea în acea vreme întâlnim
denumiri ca: „favola in musica” (basm muzical), „dramma per musica”
(drama muzicala), „melodramma” (drama melodică, cântată) și în cele din
urmă „opera in musica” (lucrare muzicala). Prima lucrare în care acest
gen a apărut sub o denumire apropiată celei de astăzi este: „Le nozze di
Teti e di Peleo” (Nunta lui Thetis si Peleus) de Francesco Cavalli,
reprezentată în 1639 sub titlul de „opera scenica”.
La
apariția ei, opera a însemnat actul de maturitate al unui proces
artistic ce începuse cu multe veacuri înainte, ducând la desprinderea
definitivă a muzicii laice de cea încătușată în canoanele stricte ale
bisericii.
La
Florenta, centrul infloritor al culturii italiene, lupta data intre
clerul catolic, care avea tot interesul sa tina poporul credincios in
bezna nestiintei si spiritul luminat ai marilor artisti ai Renasterii,
care luptau pentru cunoasterea tainelor stiintei si pentru o cultura
noua patrunsa de umanism, era puternica. La inceputul secolului al
XVI-lea, acesta tendinta de innoire s-a manifestat in arta si literatura
sub forma reinvierii traditiilor antice. Astfel, sculptorii si
arhitectii studiaza si imita statuile si edificiile romane, iar pe
scenele teatrelor apar nu doar tragedii italiene ci si un mare numar de
piese reprezentate in limba latina.
Spiritul
Renasterii era deosebit de puternic la Florenta. Inca din secolele XIV
si XV, aici fusese leaganul infloririi traditiei polifonice, prin
inraurirea cantecului laic, lumesc ce formeaza caracteristica asa
numitei „Ars Nova”. Primele „opere” au fost cele mai cuprinzatoare
lucrari din diversitatea de asocieri intre muzica si spectacol, care au
circulat de-a lungul culturii italiene de la sfarsitul secolului al
XV-lea.
Evenimente
importante (vizite, nasteri, casatorii) la curtile principale, furnizau
ocazii pentru reprezentarea acestor spectacole; pe langa acestea mai
exista un subcurent al activitatii muzico-dramatice practicat in
asociatii de intelectuali mai mult sau mai putin formale, cunoscute sub
numele de academii care au contribuit la inaintarea invatarii de-a
lungul Renasterii.
Un
principal precedent al operei a fost intermedio (episoade sau tablouri
cu muzica si uneori cu masini prezentate intre actele pieselor, acestea
fiind in cele mai multe cazuri comedii). Curtea de Medici de la Florenta
a organizat multe astfel de spectacole. Intermedi pentru comedia „La
pellegrina” de Bargagli, organizata de Giovanni de Bardi ca parte din
festivitatile care celebrau casatoria Marelui Duce Ferdinando de Medici
cu Christine de Lorraine (1589), exemplificau puterea muzicii; iar unul
dintre ele, cel in care Apollo il ucide pe dragonul Pythian, furnizeaza
punctul de plecare pentru „Dafne”, general vazuta ca fiind prima opera.
Spectacole
dramatice cu muzica vocala, dans si pantomima existasera in Europa inca
din vremuri stravechi. Insasi tragedia antica greaca, cu cor, prezenta
multe aspecte ce pot fi considerate ca premergatoare operei. In alte
culturi, de asemenea se poate vorbi de o traditie foarte veche a
teatrului muzical (drama muzicala chineza, formata inca in secolul XII).
Elemente ale operei au existat in „misterele” religioase din Franta si
in acele „sacre rapprezentazioni” − spectacole sacre − din Italia
secolului al XV-lea, in care mijloacele dramatice si cele muzicale
fusesera folosite de biserica pentru atragerea credinciosilor pentru
cultul catolic. Pentru a spori atractivitatea acestor spectacole sacre,
care intruchipau episoade biblice sau ale vietii sfintilor, autorii lor
se vad nevoiti sa introduca si arii sau dansuri populare. Descrierea
scenica a unor vanatori, a luptelor cu cavaleri, diferitele scene de
balet, nu aveau desigur nici o legatura cu textul biblic, dar ele erau
cerute de public si pana la urma au ajuns sa ocupe un loc mai mare chiar
decat restul spectacolului. In aceste forme artistice premergatoare
operei gasim si alte componente de baza ale spectacolului muzical:
masinariile, decorurile, erau de o mare ingeniozitate, iar la faurirea
lor lucrau unii dintre cei mai vestiti artisti ai timpului: Leonardo da
Vinci la Milano, Brunelleschi la Florenta.
De asemenea aproape de geneza operei stau si piesele pastorale cu muzica la dezvoltarea carora a contribuit in a doua jumatate a secolului al XVI-lea poetul-muzician Torquato Tasso, cea mai celebra dintre pastoralele sale este „Aminta” reprezentata in 1583.
De asemenea aproape de geneza operei stau si piesele pastorale cu muzica la dezvoltarea carora a contribuit in a doua jumatate a secolului al XVI-lea poetul-muzician Torquato Tasso, cea mai celebra dintre pastoralele sale este „Aminta” reprezentata in 1583.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu