Prezenta muzicii in societatea Greciei Antice era intr-un anumit mod legata de mitologie: Amphion invata muzica de la Hermes iar mai apoi a construi Teba folosind o lira de aur cu care putea aseza pietrele la locul lor cu ajutorul sunetelor pe care aceasta le scotea. Orfeu, maestrul muzicii, isi canta muzica cu o asa maiestrie incat putea sa imblanzeasca bestiile, mitul nasterii orfismului (ORFÍSM s.n. 1. Doctrină de mistere orfice care preconiza dualismul suflet-corp, considerând corpul ca „temniță” a sufletului, precum și credința în metempsihoză. 2. (Arte) Tendință în pictură, care, prin folosirea culorilor dure urmărind efecte poetice și muzicale, crea impresia de mișcare și luminozitate, anunțând astfel arta abstractă. [< fr. orphisme].) prezinta geneza prin intermediul unei povestiri in care Rhea canta la toba, indreptand atentia barbatilor asupra oracolelor zeitei. Deasemenea il intalnim pe Hermes care ii arata lui Apolo recent inventata lira cu carapace de broasca testoasa sau propriile victorii muzicale ale lui Apolo asupra lui Marsyas si Pan.
Exista multe referinte care indica faptul ca muzica era parte integranta a perceptiei grecesti asupra modului de creare al acestei rase si despre cum destinul acesteia continua sa fie controlat de catre zei. Din acest motiv, un este surprinzator faptul ca muzica era omniprezenta in Jocurile Olimpice, Jocurile Pitice (Pythius) , ceremoniile religioase, activitatile ludice, si chiar la inceputurile pieselor de teatru prin intermediul ditirambului, lirica corala dedicata zeului Dionis.
In anumite festivitati solemne aveau loc mari concursuri muzicale intre cei mai mari virtuosi. S-a pastrat manuscrisul unei reprezentatii numite “Pithikon”, un soi de “muzica programatica” ce descrie lupta dintre Apolo si sarpele Piton: 1. Introducere/ 2.Provocare/ 3. Iamb (lupta, trupa care acompaniaza lupta) / 4. Oratie (sau celebrarea victoriei) / 5. Ovatie (cantecul triumfator). Instrumentele specifice antichitatii au stralucit in executarea acestui “pithikon” .
Chiar daca solourile de instrumente erau din ce in ce mai spectaculoase, in muzica greaca predomina cantul vocal.
Operele lirice ale poetilor antici erau compuse pentru a fi cantate cu vocea. Tragedia greaca, inca de la inceputurile sale, era in mare parte o drama muzicala unde canta corul, (exemplu lucrarile lui Eschil). In Atena, reprezentatiile tragediei erau adevarate ceremonii oficiale si serbari populare la care lua parte intreg orasul. Astfel se explica faptul ca arta muzicala era asociata poeziei, dansului si mimicii in Grecia Antica.
Dansul in teatrul tragic nu avea de-a face nimic cu dansul modern. Era un dans fara virtuozitate, fara “solo”, fara perechi (corpul de balet antic era format doar din barbati), fara rapiditate; era un dans in care miscarile mainilor si atitudinea trupului jucau un rol important in pasii de dans.
E posibil ca adevaratele sunete ale muzicii ascultate in ritualuri, jocuri, tragedia, sa fi suferit un anumit tip de schimbare in urma dramaticei caderi a Atenei in 404 IHr., in lupta din Decelia, faza finala a razboiului peloponesiac. In acel momento s-a pridus o adevarata “revolutie” in cultura elena, din aceasta perioada dateaza lamentarea lui Platon in ceea ce priveste schimbarile produce in muzica. Desi se urmarea inca virtuozitatea instrumentala, lamentarea lui Platon includea atentia excesiva asupra muzicii instrumentale care la un momento dat interfera cu vocea pe care o acompania, departanduse astfel de ethosul traditional al muzicii.
