Înțelegem prin muzica proto-română acea artă sonoră care a existat pe teritoriul țării noastre în perioada romanizării, perioadă care corespunde procesului formării poporului român.
După retragerea legiunilor și administrației romane, din anul 271 și până la începutul secolului X, pământul Daciei a fost scena unor profunde mutații, de natură politică și socială. Traiectoria lor circumscrie trecerea progresivă de la stadiul relațiilor anterioare la forme prefeudale, având structurile de bază în reînvierea formelor ancestrale ale obștiilor sătești.
Cotropită și prădată în repetate rânduri, Dacia romană nu și-a putut aduna energiile spre a le canaliza înspre acte constructive care să înfrunte timpul. Absența liniștii, mișcarea aproape continuă a semințiilor alogene au obligat populația autohtonă să se refugieze în locuri ferite, în munți și păduri, îndemnând-o să nu dureze așezări impunătoare, pentru a nu atrage atenția și, totodată, a nu fi obiectul lăcomiei și prăzii acestora. Supusă unei permanente hărțuieli, populația autohtonă și-a canalizat preocupările înspre găsirea căilor de rezistență și supraviețuire, asimilând ceea ce găsea util din contactul cu popoarele migratoare. Revelăm acest aspect, deoarece în rândul năvălitorilor se conturează deosebiri ce pornesc de la firea, gradul de civilizație și cultura lor și merg până la durata timpului petrecut pe meleagurile carpato-dunărene. Sub acest aspect, se deosebesc două faze istorice: prima până în secolul VII, privește migrările trecătoare ale goților, hunilor, gepizilor și avarilor; a doua până în secolul X, se leagă de năvălirea, apoi de stabilirea și contopirea slavilor în cadrul populației romanizate autohtone.
Teritoriul Daciei romane devine, în primul mileniu, obiectul sferei de dominare a două mari imperii: roman și bizantin. După retragerea aureliană s-au perpetuat multă vreme forme de viață specific romane, ca circulația monedelor, până la începutul secolului VII-lea, și desigur limba oficială vorbită care era latina. Imperiul bizantin execută o presiune susținută asupra teritoriilor dinafara frontierelor sale. Incursiunile militare la nordul Dunării ale armatelor bizantine țintesc înlăturarea unor forțe primejdioase, ca aceea a avaro-slavilor de după anul 600 e.n., precum și instaurarea unei dominații, fie și de ordin extrapolitic. Un nou val bizantin se produce la începutul sec. X, când pătrunde masiv moneda bizantină la nordul Dunării, ajungând până în partea superioară a Moldovei.
Echilibrul dintre puterile dominante ale acelor vremuri este întotdeauna precar, creând o instabilitate ce nu favorizează o dezvoltare marcantă. Către sfârșitul perioadei primului mileniu, apar forțe noi care candidează la dominația unor părți din teritoriul țării noastre: țaratul bulgar vizează cucerirea nordului Dunării, iar în secolul X, ungurii vor organiza expediții a căror țintă va fi cucerirea Transilvaniei și înființarea unor colonii străine pe acest pământ.
În acest cadru istoric nefavorabil, complex, se plămădește ființa poporului român, a cărei definire se încheie la începutul secolului al X-lea. Concomitent procesului de etnogeneză, are loc cristalizarea limbii române, în care se contopesc elemente lexicale traco-dace, latine și slave, cu preponderența masivă a fondului roman (latina). Sunt încorporate și cuvinte din fonduri adiacente, având contingență cu proto-românii. Odată cristalizată, limba română va fi receptivă la noile sugestii venite din partea grecilor, francezilor, germanilor, turcilor, ungurilor și ale altora.
Răspândirea creștinismului, a cărui intensificare datează din secolul al IV-lea, după ce fusese recunoscut în mod oficial, va contribui de asemenea la romanizarea populației Daciei. Religia Creștină are precursori păgâni în ținuturile noastre. Dovadă, formele cultice străvechi intrate în circuitul creației populare. Totodată, anterior liberalizării creștinismului și importării sale de la Roma, se pare că fusese cunoscut în Dacia prin intermediul unor misionari veniți direct din părțile Orientului. Indiferent de felul în care s-a propagat creștinismul, un fapt rămâne cert: caracterul latin al religiei proto-românilor.
Creștinismul a jucat un rol covărșitor în istoria noastră muzicală, determinându-i trăsături fundamentale.