Istoria muzicii românești. Muzica în Dacia Romană. Genuri și instrumente în muzica romană.

    

    Pentru Imperiul roman, muzica constituia un mijloc de etalare a măreției și bogăției. 

    Venind în Dacia, armatele romane au adus genuri muzicale, îndeosebi cantica, acele melodii lirice de rezonanță, reflectând viața de toate zilele într-o manieră directă, fără preocuparea unui ideal artistic elevat. Se răspândesc cu repeziciune cântecele salinare, Carmina salinaria, vechi forme ale poeziei religioase latine, un fel de colinde populare de sorginte literară, preoțească. De un caracter arhaic erau carmina fratrum arvalinu (cântecele fraților arvalii), închinate unei divinități arhaice. 

    Unele cântece se identifică cu o anume sărbătoare, ceea ce înseamnă că repertoriul era destul de bogat pentru a îngădui o asemenea practică. Revenirea anuală a datelor legate de practici mitologice și religioase va justifica reluarea repertoriului ocazional, ca și formarea sa. Dintre acestea, se impun  calendele, adică melodii preponderent vocale, invocând urarea de belșug și sănătate cu ocazia începerii Anului nou. Se obișnuia să se cânte în grupuri mici sau mari, recurgându-se la mimarea unor practici ancestrale, travestiuri în animale (piei de capră, de urs).

    Cântecele rosaliene erau legate de serbarea trandafirilor, a primăverii. Desfășurată pe câmpuri, în aer liber, Rosalia celebra renașterea naturii, după starea mortuară a iernii. Datina romană a găsit un teren propice în Dacia, unde existau din timpuri străvechi ritualuri de primăvară similare dionisiace. Apolo, zeul poeziei, al muzicii și luminii, se serba în Dacia epocii romane. 

   În cântece și dansuri, lucrători ai pământului, soldați și nobili, se înfrățeau în procesiunile tumultuoase, în care muzica alătura melodii de origine dacă, sobre și profunde, și cantice romane, expansive și spontane. Și muzica romană avea o structură melodică, vocalitate, simetrie și sobrietatea ornamentelor. Din repertoriul vechi al dacilor, unele dansuri, ca bunăoară kolavrismosul, vor fi practicate de păstori, în timp ce soldații romani vor veni cu dansul salierilor, preluat din arsenalul slujitorilor de cult ai vechii Rome.

    Spre deosebire de muzica Greciei antice, care preconiza cântarea vocală, muzica romanilor acorda prioritate laturii instrumentale, îndeosebi suflătorilor. Sonoritatea bogată și amploarea timbrală corespundeau întrutotul ținutei monumentale imprimate epocii și rânduielilor imperiale.

    Din ramura instrumentelor aerofone se distinge tuba, confecționată din bronz, având o formă cilindrică dreaptă. cu o lungime până la 3 metri, cu o terminație conică. Se puteau obține circa unsprezece sunete. Tuba a fost un instrument militar, provenit de la etrusci. Înrudit cu tuba, preluat tot de la etrusci, cornul era un instrument din bronz, mai scurt, care emitea note puternice, pătrunzătoare. Din aceeași familie a făcut parte lituus, instrument din bronz, militar. Aceste instrumente marcau semnalul începerii sau încetării luptei.

    Bucina se confundă cu cornul, încă de pe timpul romanilor. Se pare însă că ar exista o deosebire clară între aceste două instrumente, deși descrierile apar de cele mai multe ori contradictorii. În timp ce cornul era un instrument metalic, bucina era din piele de bou sau scoarță de copac. Bucina nu servea, ca celelalte instrumente menționate, pentru semnalizări în exediții, ci pentru serbările publice. Când sosea împăratul sau generalul ori când legiunea era felicitată pentru luptele sale, bucinatorii intonau classicum, melodie cu o funcție militară încetățenită.

    Alte instrumente de suflat: aquilliferi, vexilliferi  și  draconarius, acesta din urmă fiind asemănător cu carnix-urile dace.

    Tibia  sau aulosul,  instrument de circulație la toate popoarele sud-estului european, cunoaște o mare varietate la romani; la fel și sirynxul sau fluierul dac. Existau ansambluri alcătuite din numeroși instrumentiști, de tipul colegium tibicinum,  de fapt corporații care reuneau cântăreți, instrumentiști și dansatori.

    Dintre celelalte grupuri instrumentale, menționăm indiofonul scabellum, folosit pentru bătaia timpului în marșurile legiunilor, și  talgerele de metal, descoperite în câmpia Olteniei. Desigur romanii cunosc instrumentele grecești:  lira, chitara.

    Mai rar întâlnită era orga portabilă, ale cărei tuburi se acționau sub presiunea apei, de unde și numele de orgă hidraulică.

    În cadrul vieții cotidiene, în casele romane instrumentele militare nu pătrundeau. În schimb, la loc de cinste erau chitara și orga. Se întâlnesc în unele fresce și documente care ne lasă să întrevedem existența unor formații camerale, în care instrumentele erau în așa fel asamblate, încât să poată genera sonorități plăcute, nestridente. Elocvent este  Concertul roman  dintr-o frescă de la Herculaneum, aflată la muzeul din Neapole, în care participă o chitară și un fluier lung. 

    

Cella Delavrancea. Arpegii în ton major. Portrete. GEORGE ENESCU („Astra”, Brașov, 1967)

   

 ”Soarta, uneori nestatornică, alteori vitregă, a fost cu George Enescu darnică în toate felurile. Un proverb englez spune:”Character is destiny”, adică caracterul făurește destinul unui om. 

În viața marelui muzician se adeverște această zicală. De mic copil, aptitudinile lui muzicale au fost hotărâtoare, și tatăl său i-a pus în mână o vioară. La vârsta de nouă ani, l-a dus la Viena, la școală, iar mai târziu, la Paris, la Conservatorul Național de Muzică. Acolo și-a desăvârșit studiile, atât de strălucit, încât în vechiul institut, când se vorbea de alți tineri români, elevi ai Conservatorului, se spunea: ”Este compatriotul lui Enescu”. Imediat părea mai talentat, iar profesorul respectiv îl încuraja să lucreze și să ajungă la faima lui Enescu, care, deși tânăr de tot, stârnise entuziasmul parizienilor. 

    În țara lui a fost primit cu căldură și ocrotit, iubit de toți. O prietenă bătrână care n-avea copii i-a purtat grija de mamă, poftindu-l să se odihnească, în timpul vacanței, la munte, în frumoasa ei locuință, unde doamna melomană aduna mulți prieteni la muzică. Enescu cânta și încânta. Adeseori se dădeau cvartete de Beethoven, el era vioara întâi și marele Dumitru Dinicu, violoncel. Doamna cu părul argintiu tăiat scurt lucra la câte o dantelă fină, înconjurată de prietene amatoare de muzică, care lucrau și ele pe când se răspândeau în salonul mare înălțătoare melodii. Alteori picta pe fire groase de pergament motive decorative și medalioane, unde apăreau portretele obișnuiților acestor ședințe. Ani de-a rândul am cântat cu dânsul în concerte, ca și la el acasă, din multiplele capodopere muzicale. Când făcea o observație, nu părea că afirmă, ci că întreabă. Dar imediat te supunea și înțelegeai în adânc graiul complicat al muzicii. După ce cânta, își așeza vioara în cutie, binișor, cu gesturi materne, și așternea pe instrument un înveliș de dantelă groasă presărată cu mărgăritare mici. În anul acela, un public care umplea sala Ateneului până la refuz a sărbătorit pe tânărul compozitor, care dirija prima lui Rapsodie Română. 

    Iarna și-o petrecea la Paris, vara și toamna în țară. Ar fi putut după câțiva ani de carieră violonistică să se odihnească, să se bucure de frumusețile vieții, dar aci se luminează trăsătura cea mai de seamă a firii lui. Era un muncitor, își dedicase toată viața muzicii. Asemenea acelor pietrari din evul mediu care, cu dalta, înfățișau scene din Biblie pe câte un portal de catedrală, și nu mai cunoșteau altă bucurie decât aceea de a extrage viață din materia greoaie și fără expresie, Enescu, aplecat pe hârtia dungată orizontal, însemna cu puncte mici vibrația unui zbor melodic. Nu trăia pentru prezent. Explora veșnicia armoniei. Ca să lege în acest cult al frumosului țara lui întreagă, a cutreierat-o în lung și în lat, a cântat în toate orășelele, unde nu răsunase vreodată muzica clasică. Aceeași osteneală își dădea la Mizil, ca și la Paris sau Londra. ”Muzica trebuie slujită la fel de atent oriunde ai fi”, spunea el.

    Își cunoștea valoarea. Își cântărise darul lui minunat de a fermeca, și de aceea era rezervat și părea modest. Dar, când arcușul lui se întindea pe coarde, sunetul îți pătrundea până în miezul inimii și pricepeai ce scrie Platon: ”Muzica este filozofia însăși”.

    Cânta cu ochii închiși, desprins de realitate, dus de undele sonore pe înălțimi pe care nu le atingi decât prin muzică. Când termina bucata, i se respecta dorința de a nu i se vorbi numaidecât.     

    uneori era vesel. Se așeza la pian și începea să facă imitații... copila stângace... poetul afectat... cucoana pretențioasă ridicând brațe cu mâneci învolănate... Enescu avea un adevărat geniu pentru a imita pe semenii lui. Își schimonosea fața, își schimba timbrul glasului, reproducea cu o crudă exactitate felul de a vorbi al fiecăruia, cu ticurile verbale, șovăielile.     

    vorbăreț n-a fost niciodată, cu toate că inteligența lui era vie și cuprinzătoare. Vorbea patru limbi la perfecție. Citea mult și sublinia tot ce era de seamă. Îi plăceau pisicile și le trata ca pe niște zeițe. Fiecare își avea locul și perna ei, și, când se odihnea Enescu după masă, poftea pe una din ele în brațele lui și moțăiau împreună, mâna lui lungă și albă odihnindu-se în blana cenușie a pisicii.

    Darul cel mai de seamă a lui Enescu era dirijoratul. Sub bagheta lui, orchestra căpăta dimensiuni uriașe. Atât de înțelept știa să echilibreze planurile sonore, să creeze spațiile în care plutea, înaripată, muzica! Ar fi putut deveni un al doilea Furtwangler, adică asemenea celui mai măreț șef de orchestră din lume. Dar în privința aceasta n-a întâlnit totdeauna înțelegere, și, de aceea, rare au fost concertele dirijate de dânsul - dar și de neuitat!

    Din viața acestui mare muzician se desprinde o pildă care poate fi sprijinul cel mai mare pentru tineret. Cine vrea să devie un artist, să știe că arta este balaurul cel mai nesățios din lumea poveștilor. Cere hrană, fără încetare. Hrana este concentrarea în muncă. George Enescu, autorul operei Oedip, genialul interpret al marilor compozitori, n-a încetat a munci pâna la ultima pâlpâire de viață. Amintirea lui rămâne vie pentru cei ce l-au cunoscut și viu exemplu pe care ni-l dă.”

Cella Delavrancea. Arpegii în ton major. Portrete. GEORGE ENESCU (Contemporanul, 8 mai 1950)

    

”Amintirea unui mare artist se adună greu în cadrul uni medalion a cărui formă închide, de obicei, flori presate, o fotografie ștearsă și câteva rânduri scrise cu cerneală roșie.

    În toată făptura genialului enescian s-au îngemănat de timpuriu intuiția cu voința, răbdarea cu talentul, temperamentul cu măsura, poezia cu logica, desăvârșind una dintre cele mai excepționale personalități ale veacului nostru.

    Pe fața lui se înscriau într-o stranie armonie elemente contradictorii: nasul prea subțire pentru ovalul lat, ochii lungi, ascunzând spre tâmple licărirea unei spiritualități ironice, gura cărnoasă, care mărturisea cu naivitate avântul spre dragoste. Sub părul lung și negru, urechea potrivită prea jos părea că ascultă toate vibrațiile telurice. Era înalt, croit vitejește, dar mâinile mari erau modelate feminin și tușeul lor la pian cuprindea în întregime unda sonoră, colorând-o cu cele mai variate și subtile nuanțări.

    Cei care l-au ascultat cântând la pian din operele lui Wagner rămân cu impresia că au fost fermecați de o minunată orchestră: atâta diversitate sonoră obținea din instrument. 

    Memoria lui, prodigioasă, capta dintr-o singură lectură compozițiile pentru vioară sau pian și-l ajuta să vorbească limbile franceză, germană și engleză cu accent perfect, fără să piardă, însă, inflexiunile dulci ale graiului moldovenesc. Darul imitațiilor sonore - o caracteristică a muzicanților - îl avea și el, dar îi adăuga gestul, schimonosirea trăsăturilor, încât juca adevărate scene comice, figurând singur toate personajele lor. Dintr-o dată, se lepăda de rezerva tăcută care-l învăluia și-l apăra de interjecțiile entuziasmului. Redevenea un adolescent fără răspundere artistică, mâncăcios și vesel. Discutam împreună despre feluri de bucate, făceam împreună comparații între arta culinară și arta muzicală, Mi-aduc aminte de un șerbet de porumb, degustat de amândoi la o prietenă comună, care a stârnit imaginația lui Enescu. A transpus la pian într-o improvizație subtilă catifelarea și aroma acelui alb șerbet. 

    Aceste clipe de destindere erau rare. Exigența spiritului creator îl covârșea. Munca i-a fost drapelul pe care l-a purtat până când i-a căzut din mâini. Ostaș al artei muzicale, n-a încetat a i se închina, perfecționând fără răgaz interpretarea operelor marilor compozitori. 

    Potolea cuvintele de laudă: ”Eu spun ce este scris, dar încerc să spun tot ce este scris”. Nu adăuga însă că această culme a interpretării este atinsă numai de cei hărăziți să trăiască în concentrare absolută, cu dăruire de sine integrală.

    Niciunul dintre iluștrii violoniști n-a creat planuri sonore, perspective, peisaje mai vii. Am cântat împreună mulți ani. Mi-aduc aminte de una din variațiile Sonatei Kreutzer de Beethoven. La repriză, țuguia răgușit tema și parcă apărea în depărtare turla unei biserici de cătun, și auzeai un cocoșel cântând a sărăcie. De câte ori ajungeam la pasajul acela îmi curgeau lacrimile.

    La pupitrul de șef de orchestră, geniul său își desfășura aripile. Beethoven, Brahms, Wagner n-au fost cântați atât de înălțător decât de Furtwangler. Ca și marele său contemporan german, Enescu izbutea unele crescendi care nu ajungeau la o explozie exterioară, ci te cufundau într-un univers al puterii, unde expresia lumina frumuseți nebănuite până atunci.

    Tânăr, fusese poreclit ”Sfinx”, și apoi, în intimitate, ”Pinx”, din cauza unei asemănări vădite cu enigmatica statuir cioplită în stânca deșertului Sahara. Oare această afinitate cu personajul mitologic l-a împins să scrie opera măreață, socotită astăzi cea mai originală dintre tragediile moderne?

    Arta muzicală, prin însăși factura ei fluidă, rămâne misterioasă și necuprinsă. Este mereu în mers. Atinge și dispare. Pentru ca să se așeze în amintire vie, îi trebuie pulsația celui care îndrăznește s-o creeze, să-i dea trup și viață. Atunci capătă forță convingătoare și sensul ei adevărat de îndreptar spiritual.

    Tinerii care se vor dedica muzicii, să i se dăruiască ei  printr-o muncă fără preget. Să păstreze vie pilda marelui nostru muzician, aplecat zilnic asupra partiturilor, lucrând fără de odihnă la înălțarea muzicii românești.

(Contemporanul, 8 mai 1950)