”Soarta, uneori nestatornică, alteori vitregă, a fost cu George Enescu darnică în toate felurile. Un proverb englez spune:”Character is destiny”, adică caracterul făurește destinul unui om.
În viața marelui muzician se adeverște această zicală. De mic copil, aptitudinile lui muzicale au fost hotărâtoare, și tatăl său i-a pus în mână o vioară. La vârsta de nouă ani, l-a dus la Viena, la școală, iar mai târziu, la Paris, la Conservatorul Național de Muzică. Acolo și-a desăvârșit studiile, atât de strălucit, încât în vechiul institut, când se vorbea de alți tineri români, elevi ai Conservatorului, se spunea: ”Este compatriotul lui Enescu”. Imediat părea mai talentat, iar profesorul respectiv îl încuraja să lucreze și să ajungă la faima lui Enescu, care, deși tânăr de tot, stârnise entuziasmul parizienilor.
În țara lui a fost primit cu căldură și ocrotit, iubit de toți. O prietenă bătrână care n-avea copii i-a purtat grija de mamă, poftindu-l să se odihnească, în timpul vacanței, la munte, în frumoasa ei locuință, unde doamna melomană aduna mulți prieteni la muzică. Enescu cânta și încânta. Adeseori se dădeau cvartete de Beethoven, el era vioara întâi și marele Dumitru Dinicu, violoncel. Doamna cu părul argintiu tăiat scurt lucra la câte o dantelă fină, înconjurată de prietene amatoare de muzică, care lucrau și ele pe când se răspândeau în salonul mare înălțătoare melodii. Alteori picta pe fire groase de pergament motive decorative și medalioane, unde apăreau portretele obișnuiților acestor ședințe. Ani de-a rândul am cântat cu dânsul în concerte, ca și la el acasă, din multiplele capodopere muzicale. Când făcea o observație, nu părea că afirmă, ci că întreabă. Dar imediat te supunea și înțelegeai în adânc graiul complicat al muzicii. După ce cânta, își așeza vioara în cutie, binișor, cu gesturi materne, și așternea pe instrument un înveliș de dantelă groasă presărată cu mărgăritare mici. În anul acela, un public care umplea sala Ateneului până la refuz a sărbătorit pe tânărul compozitor, care dirija prima lui Rapsodie Română.
Iarna și-o petrecea la Paris, vara și toamna în țară. Ar fi putut după câțiva ani de carieră violonistică să se odihnească, să se bucure de frumusețile vieții, dar aci se luminează trăsătura cea mai de seamă a firii lui. Era un muncitor, își dedicase toată viața muzicii. Asemenea acelor pietrari din evul mediu care, cu dalta, înfățișau scene din Biblie pe câte un portal de catedrală, și nu mai cunoșteau altă bucurie decât aceea de a extrage viață din materia greoaie și fără expresie, Enescu, aplecat pe hârtia dungată orizontal, însemna cu puncte mici vibrația unui zbor melodic. Nu trăia pentru prezent. Explora veșnicia armoniei. Ca să lege în acest cult al frumosului țara lui întreagă, a cutreierat-o în lung și în lat, a cântat în toate orășelele, unde nu răsunase vreodată muzica clasică. Aceeași osteneală își dădea la Mizil, ca și la Paris sau Londra. ”Muzica trebuie slujită la fel de atent oriunde ai fi”, spunea el.
Își cunoștea valoarea. Își cântărise darul lui minunat de a fermeca, și de aceea era rezervat și părea modest. Dar, când arcușul lui se întindea pe coarde, sunetul îți pătrundea până în miezul inimii și pricepeai ce scrie Platon: ”Muzica este filozofia însăși”.
Cânta cu ochii închiși, desprins de realitate, dus de undele sonore pe înălțimi pe care nu le atingi decât prin muzică. Când termina bucata, i se respecta dorința de a nu i se vorbi numaidecât.
uneori era vesel. Se așeza la pian și începea să facă imitații... copila stângace... poetul afectat... cucoana pretențioasă ridicând brațe cu mâneci învolănate... Enescu avea un adevărat geniu pentru a imita pe semenii lui. Își schimonosea fața, își schimba timbrul glasului, reproducea cu o crudă exactitate felul de a vorbi al fiecăruia, cu ticurile verbale, șovăielile.
vorbăreț n-a fost niciodată, cu toate că inteligența lui era vie și cuprinzătoare. Vorbea patru limbi la perfecție. Citea mult și sublinia tot ce era de seamă. Îi plăceau pisicile și le trata ca pe niște zeițe. Fiecare își avea locul și perna ei, și, când se odihnea Enescu după masă, poftea pe una din ele în brațele lui și moțăiau împreună, mâna lui lungă și albă odihnindu-se în blana cenușie a pisicii.
Darul cel mai de seamă a lui Enescu era dirijoratul. Sub bagheta lui, orchestra căpăta dimensiuni uriașe. Atât de înțelept știa să echilibreze planurile sonore, să creeze spațiile în care plutea, înaripată, muzica! Ar fi putut deveni un al doilea Furtwangler, adică asemenea celui mai măreț șef de orchestră din lume. Dar în privința aceasta n-a întâlnit totdeauna înțelegere, și, de aceea, rare au fost concertele dirijate de dânsul - dar și de neuitat!
Din viața acestui mare muzician se desprinde o pildă care poate fi sprijinul cel mai mare pentru tineret. Cine vrea să devie un artist, să știe că arta este balaurul cel mai nesățios din lumea poveștilor. Cere hrană, fără încetare. Hrana este concentrarea în muncă. George Enescu, autorul operei Oedip, genialul interpret al marilor compozitori, n-a încetat a munci pâna la ultima pâlpâire de viață. Amintirea lui rămâne vie pentru cei ce l-au cunoscut și viu exemplu pe care ni-l dă.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu