Tot in Florenta isi desfasoara
activitatea un grup de intelectuali muzicieni, poeti si scriitori, care
frecventau curtea contelui Giovanni de Bardi, intre anii 1573-1587,
pentru a discuta asupra problemelor artei. Aceasta „accademia” era
compusa printre altii din: Vincenzo Galilei (1520-1591), tatal marelui
astronom, muzician format la vechea scoala polifonica dar doritor de a
pasi pe drumuri noi; poetul Ottavio Rinuccini (1562-1621), invatatul
Jacopo Corsi (1560-1604), Emilio de Cavallieri (1550-1602), directorul
spectacolelor si serbarilor populare din Florenta, muzicianul Pietro
Strozzi, tinerii cantareti Jacopo Peri (1561-1633) si Giulio Caccini
(cca.1545-1618). Primul care a folosit termenul „camerata” pentru cercul
lui Bardi a fost Caccini in dedicatie pe partitura lui „Euridice”
pentru Bardi (20 decembrie 1600). De asemenea fiul lui Bardi, Pietro a
numit cercul „camerata” intr-o scrisoare catre G.B. Doni in 1634.
Caccini a declarat ca „o mare parte a nobilimii si liderii muzicieni si geniile si poetii si filozofii orasului”
se adunau acolo iar Galilei a spus ca multi nobili obisnuiau sa-si
petreaca timpul acolo ascultand muzica sau discutand, ceea ce dupa
spusele lui Bardi ducea la o varietate de subiecte de discutii inclusiv
poezia, astrologia si alte stiinte.
Tema principala in jurul careia
se purtau dezbaterile era renasterea spiritului tragediei clasice a
antichitatii. Grupul „cameratei” din jurul lui Bardi care explora natura
si forta muzicii antice grecesti, a fost mai putin implicat in crearea
operei decat s-a presupus. Dar scrierile lui Bardi si Vincenzo Galilei,
bazate pe principiile lui Mei, sunt o reala baza pentru recitarea
cantata a pieselor cu acompaniament iar compozitiile lui Galilei si
Giulio Caccini au contribut la dezvoltarea stilului monodic pe care se
contureaza opera.
Doua manifestari importante izvorasc din camerata lui Bardi: un „Discorso” de Bardi adresat lui Caccini (1578) si „Dialogo della musica antica e della moderna”
(1581/2) a lui Galilei. Acestea au un numar de principii in comun,
pentru ca amandoua deriva din principiile filologului Girolamo Mei: „tonurile
stravechi trebuiesc imitate deoarece ele permit exprimarea cu afectiune
a textului prin intermediul vocii; doar melodia ar trebui sa fie
cantata o singura data contrapunctarea fiind folositoare doar pentru a
asigura fluenta armoniei in acompaniament, iar ritmul si melodia ar
trebui sa urmeze modul de a vorbi al persoanei care interpreteaza.”
Galilei, in a completa, transmite teoria lui Mei adica dramele antice
grecesti au fost cantate in continuu, credinta care este reflectata in
prefatele lui Rinuccini, Caccini si Peri la editiile textului si muzicii
pentru „Euridice”.
In tot cursul secolului al
XVI-lea tendinta catre o arta muzicala noua, mai apropiata de
sensibilitatea fireasca a oamenilor, se tradusese in predominanta tot
mai accentuata a melodiei acompaniate, stilului monodic, in care o
singura voce principala este pe primul plan, fiind insotita de
acordurile simple ale basului figurat care intregesc armonia. Aceasta
noua tehnica de compozitie, care renunta la complicatiile unei tesaturi
contrapunctice maiestrite in favoarea unei simplitati mai expresive a
facut posibila nasterea operei.
Noul stil a fost folosit de
catre florentini in maniera lor, ei dorind sa redea in muzica spiritul
tragediei grecesti. Ei doreau sa realizeze o redare muzicala cat mai
fidela a cuvintelor, a textului poetic pe care il foloseau. Ceea ce ii
interesa in primul rand pe cei din grupul de la „camerata” nu era
melodia, ci textul. Idealul lor era recitativul (recitativo) −
vorbirea muzicala dramatica − ale carui nuante melodice urmeaza cu
fidelitate toate nuantarile limbii vorbite, nescazandu-se astfel forta
cuvantului poetic.
Grupul din jurul lui Bardi doar
a transpus , in exemple izolate de monodie acompaniata, rezultatele
investigatiilor lor asupra muzicii Greciei antice. Prima incercare in a
descoperi o muzica de scena compatibila in intensitate si forta cu
tragedia antica, a fost facuta de un grup competitiv condus de Jacopo
Corsi. Incepand din 1594 Corsi si Jacopo Peri pun pe muzica „Dafne” de
Ottavio Rinuccini, care, la fel ca si Bardi si Corsi, a fost membru al „Accademia degli Alterati”.
Muzica acestei opere s-a pierdut, insa fragmentele care au supravietuit
contin un exemplu din stilul recitativ care este descris ca: „declamatie, sensibila in flexibilitate si ambitus melodic, cu text afectiv pe un bas pasiv”.
Apropiata ca stil si intentie de „Dafne” este „Euridice”, prima opera care datorita faptului ca a fost tiparita, a supravietuit in intregime. „Euridice”
a fost un cadou din partea lui Peri pentru casatoria Mariei de Medici
cu Henri al IV-lea, la Florenta in octombrie 1600. Libretul, scris
tot de Rinuccini, prezinta povestea mitologica a suferintelor lui Orfeu,
caruia iubita sa sotie Euridice ii este rapita de fortele intunecate
ale Hadesului, si simbolizeaza puterea pe care muzica noua ar dori sa o
revendice.
Opera incepe cu un prolog
cantat de un personaj ce intruchipa „tragedia”; in afara de Orfeu si
Euridice mai luau parte la actiune si pastorii Tirsi, Aminto, Arcetro si
un grup de nimfe. Corurile aveau un rol dominant, alternand cu cateva
numere solistice si doua tertete. Rolul lui Orfeu a fost jucat de Peri
atat de impresionant incat aparitia lui in Infern a facut auditoriul sa
izbucneasca in lacrimi.
Toata lucrarea lui Peri nu era
decat un text cantat, acompaniat de o mica formatie instrumentala, fara
a exista parti orchestrale de sine statatoare. In felul acesta
compozitia era putin cam monotona, dar Peri, ca un adevarat compozitor,
se lasa ispitit, pe alocuri, de cateva melodii dulci, astfel ca in „Euridice” gasim deja unele fragmente de arie.
Pe langa mai mult sau mai putinele analogii fictive cu muzica greaca ce informeaza stilul ei, „Euridice”(
ca si urmatoarele opere) arata o alta fateta a interesului fata de
antichitatea clasica. Modificarea povestii mitologice in care Orfeu o
recupereaza pe Euridice din Hades fara conditii si astfel fara pierderi,
este inceputul unei atitudini permise fata de sursa materialului, care
ramane o caracteristica a libretelor operei de-a lungul si dincolo de
secolul al XVII-lea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu