luni, 26 iunie 2017

Camerata Florentina

Tot in Florenta isi desfasoara activitatea un grup de intelectuali muzicieni, poeti si scriitori, care frecventau curtea contelui Giovanni de Bardi, intre anii 1573-1587, pentru a discuta asupra problemelor artei. Aceasta „accademia” era compusa printre altii din: Vincenzo Galilei (1520-1591), tatal marelui astronom, muzician format la vechea scoala polifonica dar doritor de a pasi pe drumuri noi; poetul  Ottavio Rinuccini (1562-1621), invatatul Jacopo Corsi (1560-1604), Emilio de Cavallieri (1550-1602), directorul spectacolelor si serbarilor populare din Florenta, muzicianul Pietro Strozzi, tinerii cantareti Jacopo Peri (1561-1633) si Giulio Caccini (cca.1545-1618). Primul care a folosit termenul „camerata” pentru cercul lui Bardi a fost Caccini in dedicatie pe partitura lui „Euridice” pentru Bardi (20 decembrie 1600). De asemenea fiul lui Bardi, Pietro a numit cercul „camerata” intr-o scrisoare catre G.B. Doni in 1634. Caccini a declarat ca „o mare parte a nobilimii si liderii muzicieni si geniile si poetii si filozofii orasului” se adunau acolo iar Galilei a spus ca multi nobili obisnuiau sa-si petreaca timpul acolo ascultand muzica sau discutand, ceea ce dupa spusele lui Bardi ducea la o varietate de subiecte de discutii inclusiv poezia, astrologia si alte stiinte.
          Tema principala in jurul careia se purtau dezbaterile era renasterea spiritului tragediei clasice a antichitatii. Grupul „cameratei” din jurul lui Bardi care explora natura si forta muzicii antice grecesti, a fost mai putin implicat in crearea operei decat s-a presupus. Dar scrierile lui Bardi si Vincenzo Galilei, bazate pe principiile lui Mei, sunt o reala baza pentru recitarea cantata a pieselor cu acompaniament iar compozitiile lui Galilei si Giulio Caccini au contribut la dezvoltarea stilului monodic pe care se contureaza opera.
          Doua manifestari importante izvorasc din camerata lui Bardi: un „Discorso” de Bardi adresat lui Caccini (1578) si „Dialogo della musica antica e della moderna” (1581/2) a lui Galilei. Acestea au un numar de principii in comun, pentru ca amandoua deriva din principiile filologului Girolamo Mei: „tonurile stravechi trebuiesc imitate deoarece ele permit exprimarea cu afectiune a textului prin intermediul vocii; doar melodia ar trebui sa fie cantata o singura data contrapunctarea fiind folositoare doar pentru a asigura fluenta armoniei in acompaniament, iar ritmul si melodia ar trebui sa urmeze modul de a vorbi al persoanei care interpreteaza.” Galilei, in a completa, transmite teoria lui Mei adica dramele antice grecesti au fost cantate in continuu, credinta care este reflectata in prefatele lui Rinuccini, Caccini si Peri la editiile textului si muzicii pentru „Euridice”.
          In tot cursul secolului al XVI-lea tendinta catre o arta muzicala noua, mai apropiata de sensibilitatea fireasca a oamenilor, se tradusese in predominanta tot mai accentuata a melodiei acompaniate, stilului monodic, in care o singura voce principala este pe primul plan, fiind insotita de acordurile simple ale basului figurat care intregesc armonia. Aceasta noua tehnica de compozitie, care renunta la complicatiile unei tesaturi contrapunctice maiestrite in favoarea unei simplitati mai expresive a facut posibila nasterea operei.
          Noul stil a fost folosit de catre florentini in maniera lor, ei dorind sa redea in muzica spiritul tragediei grecesti. Ei doreau sa realizeze o redare muzicala cat mai fidela a cuvintelor, a textului poetic pe care il foloseau. Ceea ce ii interesa in primul rand pe cei din grupul de la „camerata” nu era melodia, ci textul. Idealul lor era recitativul (recitativo) − vorbirea muzicala dramatica − ale carui nuante melodice urmeaza cu fidelitate toate nuantarile limbii vorbite, nescazandu-se astfel forta cuvantului poetic.
          Grupul din jurul lui Bardi doar a transpus , in exemple izolate de monodie acompaniata, rezultatele investigatiilor lor asupra muzicii Greciei antice. Prima incercare in a descoperi o muzica de scena compatibila in intensitate si forta cu tragedia antica, a fost facuta de un grup competitiv condus de Jacopo Corsi. Incepand din 1594 Corsi si Jacopo Peri pun pe muzica „Dafne” de Ottavio Rinuccini, care, la fel ca si Bardi si Corsi, a fost membru al „Accademia degli Alterati”. Muzica acestei opere s-a pierdut, insa fragmentele care au supravietuit contin un exemplu din stilul recitativ care este descris ca: „declamatie, sensibila in flexibilitate si ambitus melodic, cu text afectiv pe un bas pasiv”.
          Apropiata ca stil si intentie de „Dafne” este „Euridice”, prima opera care datorita faptului ca a fost tiparita, a supravietuit in intregime. „Euridice” a fost un cadou din partea lui Peri pentru casatoria Mariei de Medici cu Henri al      IV-lea, la Florenta in octombrie 1600. Libretul, scris tot de Rinuccini, prezinta povestea mitologica a suferintelor lui Orfeu, caruia iubita sa sotie Euridice ii este rapita de fortele intunecate ale Hadesului, si simbolizeaza puterea pe care muzica noua ar dori sa o revendice.
          Opera incepe cu un prolog cantat de un personaj ce intruchipa „tragedia”; in afara de Orfeu si Euridice mai luau parte la actiune si pastorii Tirsi, Aminto, Arcetro si un grup de nimfe. Corurile aveau un rol dominant, alternand cu cateva numere solistice  si doua tertete. Rolul lui Orfeu a fost jucat de Peri atat de impresionant incat aparitia lui in Infern a facut auditoriul sa izbucneasca in lacrimi.
          Toata lucrarea lui Peri nu era decat un text cantat, acompaniat de o  mica formatie instrumentala, fara a exista parti orchestrale de sine statatoare. In felul acesta compozitia era putin cam monotona, dar Peri, ca un adevarat compozitor, se lasa ispitit, pe alocuri, de cateva melodii dulci, astfel ca in „Euridice” gasim deja unele fragmente de arie.
          Pe langa mai mult sau mai putinele analogii fictive cu muzica greaca ce informeaza stilul ei, „Euridice”( ca si urmatoarele opere) arata o alta fateta a interesului fata de antichitatea clasica. Modificarea povestii mitologice in care Orfeu o recupereaza pe Euridice din Hades fara conditii si astfel fara pierderi, este inceputul unei atitudini permise fata de sursa materialului, care ramane o caracteristica a libretelor operei de-a lungul si dincolo de secolul al XVII-lea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu