duminică, 12 noiembrie 2017

Muzica în Mesopotamia.

Cultul sumerian
(mileniile IV și III î.HR)
De-a lungul celui de-al patrulea mileniu î.HR în diferite culte pentru un zeu sau altul de cânta un singur imn sau psalm. Liturghia era formată în mod frecvent dintr-o serie de lamentații, din ale căror texte se păstrează numeroase fragmente, în care se observă existența unor forme poetice considerabil evoluate. Structura acestor cânturi arată, pe de altă parte, strânsa legătură dintre text și muzică. În jurul secolului XXI î.Hr. , sau poate chiar înainte, tehnica cântului liturgic era responsoriu (răspuns al corului sau al unor soliști dat preotului la liturghie) și antifonul (imn religios, în care două coruri repetă alternativ același vers din psalmi). Fiecărui poem îi corespundea un cânt propriu (sir sumerian) cânt căruia i se atribuia un ethos  particular care, fie facilita comuniunea cu o zeitate determinată, fie dota această zeitate cu caracteristici magice.
Cuvântul ersemma, des utilizat pentru a face referire la piesele vocale sau corale ale epocii, se traduce literalmente psalm sau imn: psalmi sau imnuri compuse pentru o variantă a flautului numit sem. În executarea acestor psalmi interveneau și alte instrumente: tig, tigi (specie de flaut) balag (tambor) lilis (timpani) și adapa (tamburină). Ne este greu să determinăm dacă instrumentiștii și cântăreții constituiau două grupuri independente. Cert este că de intonație (kalutu) de ocupa un cantor sau mai mulți (în Sumer: gala; în Akad: kulu ), într-un oarecare măsură precursorii vicarilor din corurile Europei medievale, care trăiau în școli adiacente templelor. Existau, în schimb, instrumentiști (zammeru) care, în timp ce cântau, se acompaniau și muzicieni (naru) care puteau fi în același timp și coriști și instrumentiști. 
Datorită excavărilor făcute la mormintele regale din Ur (sec. XXV î.Hr.) s-au putut amplifica cunoştinţele noastre referitoare la instrumentele mesopotamice ale celui de-al treilea mileniu î. Hr -ciclul primei dinastii, inceput în secolul XVIII î.Hr. – în afara instrumentelor de percuţie întâlnim lira (algar) şi două categorii principale de harpă : una cu cutie armonică joasă (zagsal) şi alta cu cutie armonică superioară (zaggal). Cele din prima categorie sunt o derivare din arcul de războinic căruia i s-au adăugat câteva coarde, ne lipsesc însă informaţii despre modul de acordare a acestor instrumente şi din cauza aceasta nu cunoaştem sunetul  sau muzica pe care aceste instrumente l-ar fi putut produce. Toate încercările de a transcrie în notaţie actuală ceea ce se presupune că a fost textul unui imn sumer, au eşuat, neputând descifra enigma acelei muzici.

Contribuţia babiloniană

În jurul anului 1830 î.Hr  după mai bine de două milenii de cultură predominant sumeră, popoarele semite din nordul regiunii (Akkad) atinseseră un nivel cultural foarte elevat. Babilonienii deveniseră un popor guvernant de-alungul a trei dinastii, circa 540 de ani (cu aproximaţie între anii 1830 -1270 î.Hr). Cultul religios în care se cânta un singur imn sau psalm a fost înlocuit cu o liturghie completă în care se combinau diferite imnuri sau psalmi ( între 5 şi 27) care alternau cu intervenţii instrumentale. S-a dovedit că multe dintre poemele utilizate aparţineau perioadei sumeriene. Fiecare tip de cânt avea melodia sa proprie iar anumite fraze precum “nu mă vei învinge” se pare că au dăinuit în timp în special în tradiţia iudaică care, la rândul său a reapărut în psaltirea englezească.
În acest mileniu au apărut vocile feminine în temple şi procesiunile, toate acestea contribuind la accentuarea procesului de perfecţionare a muzicii religioase.

Epoca asiriană
(secolele XIII - VII î.Hr.)
Este evident că de-a lungul atâtor secole, exista alături de muzica  cu caracter religios și muzica profană care ilustra viața de zi cu zi. Faptul că numai arhivele templului păstrează izvoare muzicale determină faptul că majoritatea informațiilor noastre vizează muzica destinată slujbei cultului religios. De-a lungul  dominației asiriene (aprox. 1270 - 606 î.Hr.) muzica profană capătă o mai mare însemnătate, datorită rolului său important în diverse festivități cu caracter colectiv. Muzicienii particulari erau arondați caselor regale și la curte se bucurau de o mare recunoaștere. În afara prestațiilor de la banchete și petreceri la curtea regală, participau și la petreceri publice, sau punctual la parade militare. E logic ca astfel să apară și alte forme muzicale, populare. 
Bazorelief asirian din sec. VII Î.Hr.

Tradițiile caldeene 
(secolele VII - VI î.Hr.)
De-a lungul perioadei caldeene (626-538 î.Hr.), viața muzicală s-a dezvoltat urmând drumul început. La această epocă se referă descrierea grupului muzical  al lui Nabucodonosor din Cartea lui Daniel*. Am putea interpreta pasajul următor din cartea lui Daniel,

”În clipa când veți auzi sunetul trâmbiței, cavalului, chitarei, lautei, psaltirei, cimpoiului și a tot felul de instrumente de muzică, să vă aruncați cu fața la pământ și să vă închinați chipului de aur pe care l-a înălțat împăratul Nabucodonosor.” (Daniel 3-5)
astfel: citarea instrumentelor în mod separat mai întâi și în ansamblu ulterior, sugerează ideea unei audiții în care instrumentele au primit o importanță deosebită înainte de începerea performanțelor comune, similare cu tacsim -ul actual (preludiu în muzica clasică arabă).

Din al patrulea mileniu începând cu epoca sumeră primitivă, templele s-au transformat în centre de studiu, unde preoţii şi cunoscătorii liturghiei, matematicienii şi astrologii lucrau împreună. Trei mii de ani mai târziu, în  perioada caldeeană, interesul  pentru astrologie a trecut  pe primul plan iar teoria muzicii a început să fie strâns relaţionată cu aceasta ştiinţă şi cu matematica.
Cei care studiau mişcările astrelor credeau în influenţa acestora asupra destinului omului şi explicau de asemenea perfecta armonie a Universului. Cum Universul (macrocosmos) şi omul (microcosmos) erau într-o strânsă legătură, muzica compusă de oameni trebuia să oglindească această perfectă armonie pentru ca cele două lumi (univers/om) să fie în consonanţă.
În astfel de studii exista în mare parte o speculaţie matematică şi simbolistică care implicau numeroase corespondențe cosmice, reprezentate prin diviziunile armonice a unei corzi întinse. Astfel, diviziunile primare ale lungimii unei corzi au dat patru intervale care, în proporții matematice, pot fi exprimate în felul următor: 1:1 (unison); 1:2 (octava); 2:3 (cvinta), și 3:4 (cvarta). Aceste patru intervale corespund celor patru anotimpuri (primăvară, vară, toamnă și iarnă). Proprietățile numerelor particulare au fost, de asemenea, importante, în special cele ale numerelor 4 și 7, acesta din urmă fiind probabil numărul de note ale vechii scări caldeene.
Deși informația asupra acestor lucruri provine în principal din lucrările unor scriitori clasici (Philon din Alexandria, Plutarh) care se referă la caldeeni, există motive puternice de a crede că, după o lungă perioadă de studiu în școlile mezopotamiene (fără a cita cele ale Egiptului), filosoful Pitagora (secolul al VI-lea î.Hr.) a preluat teoria armonicilor și principiile scării muzicale în Grecia, unde, împreună cu discipolii săi, au formulat doctrinele referitoare la armonia sferelor, etosul (efectul magic al modurilor) și eficacitatea numerelor, doctrine care  mai târziu vor trece în Europa. Este foarte posibil, așadar, ca originile scării muzicale și o mare parte a teoriei muzicii noastre să provină din Mesopotamia, deși au trebuit să treacă prin diverse transformări  de-alungul etapelor succesive prin care au fost transmise.

Ultimele cinci secole înainte de Hristos.
 Din anul 538 î.Hr. Babilonul a fost integrat Imperiului Persan și continuă astfel până la sfârșitul Imperiului Seleucid (312-65 î.Hr.) De-alungul acesti perioade cel mai probabil s-au evidențiat formele muzicale populare.
Cea mai veche tradițe muzicală se pare că a fost eclipsată în momentul în care a fost pus în primejdie poporul care i-a fost leagăn.
Cu toate acestea, moștenirea muzicală lăsată de cea mai veche civilizație umană a fost enormă. O parte din această moștenire se face prezentă în Egipt, altă parte în India, alta în Palestina, alta în Grecia și în țările islamice. Poate și China a preluat o parte din acest patrimoniu muzical.

*Cartea lui Daniel (ebraică דניאל) este o carte din Biblia ebraică. Cartea povestește cum Daniel, un iudeu exilat la curtea regelui Nabucodonosor al II-lea (605-562 î.Hr.), conducătorul Babilonului, devine un mare oficial guvernamental și prezintă diverse profeții. Cartea a fost compusă, probabil, în jurul anului 165 î.Hr., cu puțin timp înainte de moartea lui Antioh al IV-lea Epifanes în 164. (wikipedia)

luni, 6 noiembrie 2017

Muzica în Antichitate pe înțelesul tuturor. Grecia și Roma.

Muzica divină.

Ne vom concentra pe o parte a antichității care este cunoscută ca și perioada clasică, o perioadă foarte lungă care cuprinde  secolul al VIII-lea îHr. până la căderea Imperiului Roman în anul 476 d.Hr. În această etapă, două civilizații se remarcă, greacă și romană.
Asta nu înseamnă că înainte de această perioadă clasică nu a existat muzică; muzica este la fel de veche ca și omul însuși, există dovezi care datează din antichitate despre civilizații mărețe precum egiptiană, chineză sau japoneză, cu toate acestea este perioada Greciei antice unde încep să apară date relevante despre muzică. Astfel, în această perioadă vom găsi primele documente muzicale păstrate. Cu toate acestea, nu vom găsi prea multe surse de muzică ca atare, dar dacă mergem la picturi, sculpturi și anumite rămășițe artistice care s-au păstrat, putem obține o idee despre cum era muzica greacă.
Ei bine, grecii din perioada clasică au dezvoltat în mare măsură numeroase domenii de studiu, cum ar fi matematica, filozofia ... și, de asemenea, muzica. Pentru ei muzica a fost foarte specială și din acest motiv aceasta a fost prezentă în viața lor: au cântat la nunți, înmormântări, nașteri și alte ceremonii religioase. Întotdeauna o vom găsi legată de poezie și dans.

Grecii, așa cum vom vedea mai târziu, au crezut în potențialul pedagogic al muzicii, așa că va fi foarte prezentă în formarea tinerilor.

   Imperiul Roman a adoptat toate noutățile pe care le-au dezvoltat grecii, însă nu au acordat multă importanță culturii muzicale, așa că ne vom concentra mai mult pe muzica greacă.

Caracteristicile muzicii Greciei Antice

Muzica greacă a fost, în general, transmisă pe cale orală. Poezia și dansul (adică cuvântul și gestul) vor fi întotdeauna legate de muzică și vor servi ca suport pentru a asigura răspândirea ei.
Au rămas foarte puține fragmente de transcriere muzicală greacă  (am putea vorbi de circa 40), extrase din inscripții pe piatră, papirus și alte obiecte arheologice, dar trebuie să ținem cont de faptul că orice reconstrucție a acestora este o simplă aproximare a muzicii.
Cu toate acestea, ne putem face o idee despre principalele caracteristici ale muzicii grecești:

  • Muzica greacă este monodică, aceasta nu înseamnă că, cânta o singură voce, ci că toate vocile cântă aceeași melodie. Chiar și instrumentele acompaniante imitau aceeași voce melodică ca și cel care cânta. Uneori instrumentele, realizau mici ornamente ca o improvizație și această tehnică este cunoscută sub numele de "heterofonie".
  • Forma notării grecești era alfabetică, înălțimile sunetului sunt reprezentate prin literele alfabetului grec. Ritmul este reflectat de picioarele metrice utilizate în poezie, care sunt semne (dungi, puncte sau semicercuri), plasate pe litere, care indică combinații de valori scurte și lungi.
  • Sistemul muzical grec se bazează pe moduri. Au la bază cele patru corzi  ale lirei, pe care le numesc tetracord. Unind două tertacorduri se obține o succesiune de opt note descendente care se numește mod (am putea spune că aceasta este originea scărilor curente). Fiecare mod începe cu o notă diferită și, în funcție de aceasta, distribuția tonurilor și a semitonurilor variază. Putem evidenția patru moduri principale: Doric, Lidic, Frigic, Mixolidic. 

Una dintre primele surse de muzică greacă pe care le găsim este Epitaful lui Seykylos (sec. II IHr), care este o piesă inscripționată pe o piatră funerară. În această inscripție putem vedea cum a fost acea notație muzicală alfabetică a Greciei antice. Mai jos puteți vedea coloana cu epitaf și o transcriere cu sunetele, ritmul și versurile.

va urma.

luni, 26 iunie 2017

Claudio Monteverdi (1567-1643)

Raspandirea noului stil „rappresentativo” la alte curti italiene, a inceput cu reprezentarea operei „Orfeo” de Claudio Monteverdi, la Mantua in 1607. Libretul, de Alessandro Striggio, foloseste  aceeasi poveste ca si „Euridice” a lui Rinuccini, largita si cu un final diferit, mai apropiata de mit. Muzica lui „Orfeu” imbratiseaza de departe un vocabular afectiv mai larg decat „Euridice”.
          Claudio Monteverdi (1567-1643) este primul mare nume in istoria operei. El a dat noului gen dramatico-muzical o stralucire si totodata o profunzime care cu greu a putut fi depasita. „Orfeu” este unica printre operele de atunci prin impunerea formei muzicale pe elementele neorganizate ale poeziei, un rezultat al inclinarii lui Monteverdi catre simetrie si formalizare. Diferenta dintre el si membrii Cameratei lui Bardi este ca florentinii s-au dovedit in primul rand teoreticieni decisi sa-si croiasca un drum nou, iar Claudio Monteverdi a fost cel dintai artist de geniu care a mers pe acest drum, largindu-l, infrumusetandu-l, deschizandu-i noi perspective. El s-a dovedit a fi in primul rand muzician si nu s-a complacut intr-o imitatie a trecutului oricat de glorios a fost acesta. Imaginatia, inspiratia si inclinatia sa catre tensiunea dramatismului isi cautau elementul de expresie cel mai potrivit, iar madrigalul polifonic pe care il stapanea i se parea insuficient pentru a reda tumultul unui conflict puternic.
          Opera „Orfeu” a fost comandata de Ducele de Mantua, Vincenzo Gonzaga, la a carui curte Monteverdi lucra ca „maestro di cappella”. Reprezentarea operei, la 24 februarie 1607, in sala Academiei Iubitorilor de Arte Frumoase (Accademia degli Invaghiti) din Mantua poate fi considerata ca prima izbanda totala a teatrului liric care inscrie in paginile istoriei lui cea dintai capodopera.
          Libretul nu era lipsit de conventionalismele epocii. Nu lipsesc nici dansurile pastorale, nici interventia „supranaturala” a lui Apollo care in final il duce pe Orfeu in Olimp, nici scenele campenesti cu nimfe si pastori. Ceea ce aduce nou Monteverdi este expresivitatea directa. Toate resursele pe care  i le putea oferi experienta sa de contrapunctist au fost imbinate genial cu noul stil recitativ al florentinilor ceea ce a dus la ridicarea rangului operei de la simpla povestire muzicala pastorala la rangul de adevarata drama.
          In timp ce in „Euridice” Peri incredinta din cand in cand doar cateva masuri instrumentelor, „Orfeo” cuprinde nu mai putin de paisprezece piese orchestrale independente, intitulate „sinfonie” in care farmecul pastoral se imbina cu expresia dramatica. Datorita cunostintelor sale, Monteverdi este primul compozitor de opera care stie sa foloseasca contrastele si combinatiile timbrale ale diferitelor instrumente pentru a reda un anumit efect dramatic. Stilul introdus de Monteverdi in opera a ramas cunoscut sub numele de „concitato” (animat), care traduce in muzica si sentimentele de incordare, de neliniste si framantare, care lipseau din creatiile inaintasilor.
          A doua opera a lui Monteverdi pentru Mantua a fost „L’Arianna” reprezentata la 28 mai 1608. Libretul este scris de Rinuccini. Din aceasta opera s-a pastrat doar scena a VI-a, scena din care face parte acel „lamento” (tanguire) al eroinei parasita de iubitul ei necredincios.
          Dupa moartea ducelui Vincenzo Gonzaga in 1612, Monteverdi obtine, datorita faimei sale deja raspandita in toata Italia, functia muzicala cea mai dorita, aceea de maestru de cor si dirijor la catedrala San Marco din Venetia. In aceasta perioada compune, pe langa muzica bisericeasca, „Peleus si Thetis”(1616), „Amorul Dianei si al lui Endimione” (1618), „Andromeda” (1620), „Falsa pastorita Licori” (1627), „Rapirea Prosperinei” (1630), „Biruinta lui Amor” (1627) si „Adone” (1639). Partiturile celor mai multe dintre piese sunt pierdute. S-a pastrat insa capodopera maturitatii creatoare a lui Monteverdi, opera „Il Nerone ossia L’Incoronazione di Popeea” (Nero sau Incoronarea Popeei) reprezentata in 1642, pe scena teatrului „SS Giovanni e Paolo” din Venetia. Compusa la saptezeci si cinci de ani, ea a fost asemuita in istoria operei, cu triumful creator de la sfarsitul vietii unui alt mare compozitor italian de mai tarziu, cu „Falstaff” al lui Giuseppe Verdi.
          „L’Incoronazione di Popeea” (Incoronarea Popeei) se deosebeste fundamental de operele anterioare: in locul eroilor mitologiei sau imaginari, ea aduce pe scena personaje cunoscute din istorie si, prin aceasta, creeaza un model de opera istorica, model ce va deveni traditional secole de-a randul. Acesta este aportul cel mai insemnat pe care Monteverdi il aduce in dezvoltarea teatrului muzical, pe care l-a slujit cu toate resursele geniului sau.
          <Sub haina mitologica a libretelor, muzica lui Monteverdi ne dezvaluie adevarul vietii. Iar invatatura sa a concretizat-o el insusi in putine cuvinte „Arianna ne emotioneaza pentru ca e femeie, si de asemenea Orfeu pentru ca e Om!”>.
O istorie cuprinzatoare a dezvoltarii muzicii „rappresentativa” in prima jumatate a secolului al XVII-lea era deja scrisa. Productii ale spectacolelor de opera erau sporadice si episodice urmand drumuri diferite in concordanta cu caracterul si traditiile curtilor si oraselor. La Florenta opera a jucat un rol relativ mic in cursul constant al spectacolelor cu muzica ( balli, intermedi, mascheratas, cocchiate) din aria curtii de Medici si a fost limitata la evenimente nationale. In 1619 „Il Medoro” a lui Gagliano (pierduta; textul de Andrea Salvadori) a celebrat alegerea cumnatului lui Cosimo de Medici, Imparatul Ferdinand al II-lea. „La liberazione di Ruggiero dall’isola d’Alcina” de Francesco Caccini (1625, textul de Ferdinando Saracinelli) jumatate opera jumatate balet a fost prezentata cu ocazia vizitei printului Wladislas Sigismund al Poloniei; iar „La Flora” de Peri si Gagliano (1628, textul de Salvadori) a facut parte din festivitatile casatoriei Margheritei de Medici cu Ducele de Parma. Insa cea mai reusita dintre toate a fost favola lui G.C. Coppola  „Le nozze degli dei”  pusa pe muzica de „cinci compozitori principali ai orasului” si jucata „fara a chema vreun muzician strain”, pentru casatoria Marelui Duce Ferdinando al II-lea cu Vittoria della Rovera in 1637.
          Bolognia, care nu avea curte, pentru mult timp a fost supusa unui regim de „intermedi” ca acelea ale lui Girolamo Giacobbi „Aurora ingannata” (1608, textul de Campeggi) sau „Ulise si Circe” de Ottavio Vernici (1619, text de Branchi), in general reprezentate la academiile locale; putina cantitate de muzica ce a supravietuit arata cateva influente ale stilului recitativ florentin. Alte reprezentari au fost date, mai rar, in alte orase, printre care Vicenza si  Viterbo, si de asemenea la curti cum e cea de la Parma, unde in 1628, montarea a cinci „intermedi” de Monteverdi pe versuri de Ascanio Pio di Savoia, si turneul lui Claudio Achillini „Mercurio e Marte”, au servit drept replica la „Flora” florentina.