Instrumente cu coarde și arcuș - VIOLA

 ISTORIC

În ceea ce privește istoria acestui instrument, ea se confundă cu cea a viorii, cu care se aseamănă în majoritatea privințelor. Aceiași constructori, în aceleași locuri și epoci, au dăruit violei glasul și forma actuală.

DESCRIEREA INSTRUMENTULUI

Viola are aceeași formă ca și vioara. Violele – mai variabile în dimensiuni decât viorile – sunt de două tipuri: unele mai mici, care sunt – în fond – niște viori puțin mai mari, la care se cântă ușor, dar nu aduc o sonoritate deosebită, și altele mai mari, adevăratele viole, cu un sunet specific, care ating în înălțime aproximativ 65 – 66cm. În schimb, arcușul, mai mic decât la vioară, măsoară numai 74 cm.

POSIBILITĂȚI TEHNICE ȘI EXPRESIVE

Viola este acordată cu o cvintă mai jos decât vioara, deci acordajul ei va fi:

Pentru fixarea și ușurarea scrierii și citirii pe un singur portativ, la violă se utilizează cheia de alto (cheia lui do pe linia a treia):

Pentru registrul înalt, viola folosește și cheia sol.

Întinderea violei este cuprinsă între:

Tot ceea ce s-a spus cu privire la diferitele feluri de sunete și de articulație de care dispune vioara rămâne propriu și violei. Aceasta nu înseamnă însă că viola nu prezintă specificul și personalitatea sa în mijlocul familiei instrumentelor cu coarde. Viola, în ceea ce privește înălțimea, face legătura între vioară și violoncel, are și o sonoritate proprie. Timbrul violei apare mai închis, mai nazal, mai moale, uneori sumbru, în comparație cu cel al viorii. S-ar părea că este ușor și continuu surdinată. Am putea-o compara cu o soră mai mare a viorii, mai gravă, mai domoală și mai visătoare, căreia i se potrivesc mișcările mai puțin zglobii sau strălucitoare, lăsând să se degaje o discretă melancolie. Nu întâmplător Beethoven – printre primii compozitori care îi acordă un rol mai însemnat în orchestră – îi încredințează temele pline de gravitate, de tristețe sau duioșie, în mișcările lente ale simfoniilor V, VI, VII și IX. În toate aceste cazuri viola nu este lăsată singură, ci dublată și întărită cu violoncelul sau cu vioara. Există și o explicație istorică în acest sistem de orchestrare.

La început, viola a fost considerată un instrument de mâna a doua, și compozitorii se fereau să scrie pentru ea, întrucât era lăsată – în majoritatea cazurilor – pe mâinile unor executanți mediocri. Când un instrumentist se dovedea mai puțin dibaci, era trecut la vioara II; când nici aici nu reușea să dea rezultate, „devenea” … violist.

Unele partituri ale lui Haydn și Mozart sunt astfel orchestrate încât dacă lipsesc violele, ansamblul să nu aibă de suferit. În muzica de cameră, care conta pe un bun executant, se puteau înregistra pasaje de răspundere pentr acest instrument.

Berlioz, care cunoștea atât de bine posibilitățile instrumentelor, compune simfonia Harold în Italia, care cuprinde o parte concertantă principală pentru violă, destinată lui Paganini care – după cum spune – n-a mai avut ocazia să o execute.

Tot Berlioz susține și insistă pentru crearea unei catedre de violă la conservator, care se va înființa în anul 1894. Efectele binefăcătoare ale unei pedagogii organizate în jurul acestui instrument s-au dovedit curând. În partiturile lui Wagner, ca, de exemplu , Cavalcada Walkyriilor, unde ilustrarea galopului înfierbântat angajează în ritm trepidant și violele, găsim pasaje foarte rapide și înalte, de neconceput pentru modeștii violiști de altădată.

Dezvoltarea scriiturii ca și a pedagogiei instrumentului ating azi un nivel care face ca viola să meargă cot la cot cu vioara, bineînțeles, în registrul ei respectiv.

ROLUL ÎN ORCHESTRĂ

Rolul violelor în orchestră este acela de a face legătur între grupa viorilor și cea a violoncelelor, atât pe plan melodic cât și în susținerea acordurilor din acompaniamentul respectiv. Melodic, ele acționează fie în registrul grav melodia viorilor, fie cântând în solo melodiile registrului mediu, cu un vădit caracter de nostalgie, melancolie, moliciune, discreție sau durere reținută.

Funcția de acompaniament a fost prima din punct de vedere istoric și o susține din plin și astăzi, dată fiind ușurința și sonoritatea bogată a dublelor și triplelor coarde.

(Despre instrumentele muzicale – Alexandru Pașcanu, Editura Muzicală)