De-a lungul perioadei caldeene (626-538 î.Hr.), viața muzicală s-a dezvoltat urmând drumul început. La această epocă se referă descrierea grupului muzical al lui Nabucodonosor din Cartea lui Daniel*. Am putea interpreta pasajul următor din cartea lui Daniel,
”În clipa când veți auzi sunetul trâmbiței, cavalului, chitarei, lautei, psaltirei, cimpoiului și a tot felul de instrumente de muzică, să vă aruncați cu fața la pământ și să vă închinați chipului de aur pe care l-a înălțat împăratul Nabucodonosor.” (Daniel 3-5)
Din al patrulea mileniu începând cu epoca sumeră primitivă, templele s-au transformat în centre de studiu, unde preoţii şi cunoscătorii liturghiei, matematicienii şi astrologii lucrau împreună. Trei mii de ani mai târziu, în perioada caldeeană, interesul pentru astrologie a trecut pe primul plan iar teoria muzicii a început să fie strâns relaţionată cu aceasta ştiinţă şi cu matematica.
Cei care studiau mişcările astrelor credeau în influenţa acestora asupra destinului omului şi explicau de asemenea perfecta armonie a Universului. Cum Universul (macrocosmos) şi omul (microcosmos) erau într-o strânsă legătură, muzica compusă de oameni trebuia să oglindească această perfectă armonie pentru ca cele două lumi (univers/om) să fie în consonanţă.
În astfel de studii exista în mare parte o speculaţie matematică şi simbolistică care implicau numeroase corespondențe cosmice, reprezentate prin diviziunile armonice a unei corzi întinse. Astfel, diviziunile primare ale lungimii unei corzi au dat patru intervale care, în proporții matematice, pot fi exprimate în felul următor: 1:1 (unison); 1:2 (octava); 2:3 (cvinta), și 3:4 (cvarta). Aceste patru intervale corespund celor patru anotimpuri (primăvară, vară, toamnă și iarnă). Proprietățile numerelor particulare au fost, de asemenea, importante, în special cele ale numerelor 4 și 7, acesta din urmă fiind probabil numărul de note ale vechii scări caldeene.
Deși informația asupra acestor lucruri provine în principal din lucrările unor scriitori clasici (Philon din Alexandria, Plutarh) care se referă la caldeeni, există motive puternice de a crede că, după o lungă perioadă de studiu în școlile mezopotamiene (fără a cita cele ale Egiptului), filosoful Pitagora (secolul al VI-lea î.Hr.) a preluat teoria armonicilor și principiile scării muzicale în Grecia, unde, împreună cu discipolii săi, au formulat doctrinele referitoare la armonia sferelor, etosul (efectul magic al modurilor) și eficacitatea numerelor, doctrine care mai târziu vor trece în Europa. Este foarte posibil, așadar, ca originile scării muzicale și o mare parte a teoriei muzicii noastre să provină din Mesopotamia, deși au trebuit să treacă prin diverse transformări de-alungul etapelor succesive prin care au fost transmise.
Ultimele cinci secole înainte de Hristos.
Din anul 538 î.Hr. Babilonul a fost integrat Imperiului Persan și continuă astfel până la sfârșitul Imperiului Seleucid (312-65 î.Hr.) De-alungul acesti perioade cel mai probabil s-au evidențiat formele muzicale populare.
Cea mai veche tradițe muzicală se pare că a fost eclipsată în momentul în care a fost pus în primejdie poporul care i-a fost leagăn.
Cu toate acestea, moștenirea muzicală lăsată de cea mai veche civilizație umană a fost enormă. O parte din această moștenire se face prezentă în Egipt, altă parte în India, alta în Palestina, alta în Grecia și în țările islamice. Poate și China a preluat o parte din acest patrimoniu muzical.