duminică, 19 februarie 2023

Instrumente cu coarde și arcuș: VIOLONCELUL (CELLO)

 ISTORIC

Între numeroasele tipuri de instrumente vechi cu coarde, pe care luteria italiană avea să le modifice, să le combine, dând naștere celor de azi, figurau diverse modele de viole. Dintre aceste exemplare se pare că basul violei și viola da gamba (tenor) sunt cei mai direcți strămoși ai violoncelului.

Primele transformări se datorează acelorași iluștri constructori ai vioriiGasparo da Salo, Paolo Maggini și Andrea Amati, forma definitivă cristalizându-se în concepția și în atelierul lui Stradivarius din Cremona.

DESCRIEREA INSTRUMENTULUI

O vioară mult amplificată, a cărei înălțime atinge 1,20m, dar al cărei arcuș se micșorează la 72cm, acesta este violoncelul, care se fixează în podea prin piciorușul cu vârf din partea de jos, susținut lateral de genunchii executantului.

POSIBILITĂȚI TEHNICE ȘI EXPRESIVE

Cele 4 coarde ale violoncelului sunt acordate cu o octavă mai jos decât la violă. Întinderea sa este remarcabilă cuprinzând-o aproape în întregime pe cea a violei, la care adaugă încă o octavă, ceea ce face ca pentru violoncel să fie folosite trei chei, după cum cântă în registrul grav, mediu sau acut (cheia lui fa, do sau sol):

Personalitatea muzicală a violoncelului se conturează puternic de la glasul său amplu, viril și plin de căldură din registrul grav, până la cantabilitatea suavă, delicată, dar plină de emoție a registrului înalt. Nu se poate vorbi la violoncel de acel strălucitor (brillant) propriu altor instrumente. Noblețea sunetului său se remarcă chiar și atunci când execută pasaje de agilitate, , în registrul înalt, când timbrul său degajă un aer de sentimentalism sau de sobrietate. Trecând prin registrul vocii de tenor, unde specificul violoncelului apare din plin, ultimele sunete, cele mai înalte, au alt colorit decât corespondentele lor de la vioară. Mai consistente, mai puțin fluide sau transparente, ele emană un caracter dureros, foarte pătrunzător, chiar violent.

Această variată și expresivă gamă de colorit și posibilități au făcut din el al doilea mare solist al familiei instrumentelor cu coarde. Într-adevăr, toate felurile de atac și resurse tehnice enumerate la vioară rămân, la violoncel, nu numai valabile dar și amplificate.

Pizzicati (sunetele ciupite) capătă la violoncel, datorită lungimii coardelor, o sonoritate rotundă, prelungă, bogată, adâncă.

Flajeoletele (sunetele naturale) sunt aici mai multe la număr, grație tot lungimii coardelor. Unele din ele (cele mai înalte pe coarda do) au sonorități foarte deosebite, aidoma tulnicelor noastre.

Tehnica modernă a acestui instrument, care – între altele – în anumite situații, permite folosirea și a degetului mare, neutilizat la vioară și violă, a emancipat simțitor rolul și literatura dedicată violoncelului.

ROLUL ÎN ORCHESTRĂ

Privind rolul său din punct de vedere istoric, constatăm că, la început, violoncelul, ca și strămoșii lui, e chemat numai cu rol de bas(ceea ce îi justifică acest nume). Multă vreme el va servi numai la susținerea basistică a cântării, chiar și în procesiunile în aer liber.

Tot lui Beethoven îi revine meritul de a fi pus primul în valoare resursele violoncelului, acordându-i roluri melodice solistice, mai ales în mișcările lente ale simfoniilor, unde își desfășoară din plin cantabilitatea pătrunzătoare. Violoncelul capătă astfel un rol de tenor, de neînlocuit în orchestră. Tehnica modernă înalță glasul violoncelului prin registrul de alto și chiar de sopran, oferind un alt colorit decât cel al violelor și viorilor. Tensiunea și pasiunea melodiilor cântate pe coarda cea mai înaltă (La) sunt din plin utilizate în literatura modernă. Când armonia este încredințată coardelor, violoncelele sunt chemate să susțină în registrul lor sunetele e le revin, folosind, dacă e cazul, coardele duble, mai rar triple.

Orchestrația modernă utilizează, de asemenea, divisi, adică împărțirea violoncelelor în grupe, care-și distribuie diferitele sunete din acord.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu