playlist

luni, 4 octombrie 2010

Muzica in Antichitate.Grecia Antica - modurile muzicale

APOLO

Cele opt moduri gregoriene sau moduri ecleziastice sunt o copie a celor opt tonuri bizantine si au luat denumirea de la modurile grecesti. Modurile grecesti erau opt: patru numite moduri autentice (Dorian, frigian, lidian si mixolidian) si patru numite moduri plagale, care se obtineau deplasand o cvarta inferioara fata de modul autentic care capatau prefixul hipo (hipodorian, hipofrigian, hipolidian si hipomixolidian).
Modul Dorian isi primeste numele de la dorienii greci. Se poate recunoaste si dupa numele sau grecesc original: Protus.
Din cauza confuziilor istorice in ceea ce priveste transcrierea, acest mod poate face referinta la doua moduri sau scari muzicale foarte diferite : la modul dorian grec sau la modul Dorian medieval. In majoritatea contextelor (muzica litúrgica, muzica moderna, impresionism, jazz, etc) cand se vorbeste despre modul dorian se face referiré la modul dorian medieval.
Grecii au folosit primele litere din alfabetul lor (notatia alfabetica) pentru identificarea si reprezentarea Tonurilor sau a Sunetelor muzicale (notele) si le-au grupat in Tetracorduri adica, grupuri de patru sunete succesive: Fa, Do, Sol, Re; reprezentate prin cele patru coarde ale Lirei careia i-au adaugat o a cincea coarda mai tarziu (Pentacord) La.
Astfel au ajustat scarile lor primitive; se pare ca a fost Terpandro de Lesbos, care adora Diatronismul, respectand caracterul natural al muzicii fara alteratii, cel care a marit Lira pentru a o transforma in Heptacord, adaugand doua sunete 4 si 7 pentru a transforma scara pentacordica in scara heptacordica in urmatorul fel: FA Do Sol Re La Mi Si.
Sistemul Muzical Grec nu era definit pe o conceptie armonica verticala ci dimpotriva, corespundea unei viziuni melodice orizontale si cuprindea cele trei sisteme fundamentale: Diatonic – format din tonuri si semitonuri, Cromatic, format din semitonuri si Enarmonic care la greci provenea din sferturi de ton, adica microtonalitati.
Prin intermediul combinarii Tetracordurilor in diferite forme plecand de la fiecare sunet, grecii au creat noi tipuri diferite de sunete sau scari pentru diferitele compozitii sau creatii muzicale, carora le corespunde un mod, cum l-au numit ei. Aceste moduri sunt asemanatoare scarilor majore si minore de azi.
Modurile sunt formate din doua tonuri si un semiton si se pot diferentia intre ele prin locul pe care il ocupa semitonurile fiecaruia. Dintre ele cel mai vechi mod este Modul Dorian format din 2 tetracorduri de sunete descendente separate: Mi Re Do Si si La Sol Fa Mi. Ambele compuse din doua tonuri si un semiton. Nota sau sunetul preponderent a acestui Mod sau Scara este La, iar grecii l-au numit Mese fiind Centrul sau mijlocul acestei scari .
Cele Sapte Moduri Grecesti sunt:
Modul Dorian, sau scara Mi
Modul Hipodorian, numit mai tarziu Eolic, sau scara La
Modul Frigian sau scara Re
Modul Hipofrigian, numit apoi Ionian,sau scara Sol
Modul Lidian sau scara Do
Modul Hipolidian sau scara Fa
Modul Mixolidian sau scara si
Fiecaruia dintre aceste moduri, grecii in special filosofii, ii atribuiau o conotatie, Caracter Moral sau Ethos particular.

Prin sec VI I.e.n., cand aparuse in Grecia Sistemul Cromatic, a primit aceasta denumire pentru ca atenua oarecum cu coloritul sau, monotonía Sistemului Diatonic. Se utiliza cu precadere in kitharistica de virtuozitate. Dintre cele trei sisteme muzicale grecesti, cel mai recent a fost Sistemul Enarmonic, utilizat in principal de muzicienii profesionisti, si in mod special de cei care cantau la Aulos, era importat din Orient si se caracteriza prin utilizarea sferturilor de ton sau a microtonalitatilor (specificam ca Enarmonia este denumirea diferita care se da notelor care au acelasi sunet datorita faptului ca apartin unor tonalitati sau moduri diferite).
La fel cum transpunem scara actuala minora si majora de pe sunetul La, cu ajutorul alteratiilor ascendente si descendente, la fel si grecii utilizau transpozitiile analoage. Stiau chiar sa moduleze la cvinta inferioara prin metode pur melodice. Pana la acest moment expunerea sistemului musical grec este la fel ca sistemul vechi pe care grecii l-au numit sistema diatonic, pentru ca in acest sistema corzile lirei atingeau tensiunea máxima si se caracteriza prin urmatoarea dispunere a intervalelor in tetracordul inferior al scarii: la-sol-fa-mi.
Complicatiile, de origine orientala fara indoiala, s-au introdus mai tarziu in muzica greaca, sub numele de scari cromatice si scari enarmonice. Scara cromática se definea prin urmatoarea dispunere a tetracordului inferior : la-fa#-fa(b)-mi.
In ceea ce priveste scara enarmonica, foarte diferita fata de cea moderna, a introdus in scara un al patrulea ton. Din lipsa semnelor de alteratie potrivite se representa printr-un fa urmat de o jumatate de bemol ♭aceasta pentru a cobori nota fa cu un sfert de ton in tetracordul inferior al scarii enarmonice la-fa-fa(b/)-mi
Muzica greaca era in esenta omofona, ca de altfel toate muzicile anticitatii. Grecii nu considerau muzicala reproducerea simultana a doua melodii diferite. In plus, nu cunosteau armonía in sensul modern al cuvantului.
Cand cantau corurile acestea o faceau intotdeauna la unison sau la octava iar urcarea unui cantec la octava, asa cum se intampla cand se asociau vocile de copii cu vocile de adulti, li se parea o compilatie indrazneata. Instrumentele care acompaniau vocile se multumeau cu aumentarea partilor proprii; uneori, insa, adaugau o “nota cambiata”.

Sunetele scarilor variau in functie de locul in care se gaseau tonurile si semitonurile. In timp ce muzica occidentala moderna distinge putine tipuri de scari, grecii utilizau aceste locatii a tonurilor si semitonurilor sau chiar sferturi de ton pentru a dezvolta un mare repertoriu de scari, fiecare cu propriul “ethos”. Nu exista insa nicio dovada care sa duca la concluzia ca o succesiune a unor note dintr-o scara concreta corespunde “in mod natural” unei emotii particulare sau unei caracteristicii a personalitatii. Cu toate acestea, ideea greaca a scarii (incluzand si numele) ajunse pana la muzica romana posterioara si pana in Evul Mediu, exemplul il gasim in sistemul modal eclesiastic.
Plecand de la descrierile care au ajuns pana in zilele noastre de la scriitori precum Platon, Aristoxtene si mai tarziu Boecio, putem spune, chiar daca o facem cu precautie, ca vechii greci, cel putin cei anteriori lui Platon, ascultau muzica monofonica in special, adica, muzica creata din melodii simple bazate pe un sistem de moduri sau scari, construite sub conceptul ca notele trebuie asezate intre intervale consonante.
Este acceptat de comun acord in muzicologie ca armonia, a fost inventata in Evul Mediu European si ca, culturile antice nu aveau un sistem dezvoltat de armonie. Cu toate acestea, e foarte clar plecand de la textul lui Platon ca muzicienii greci cantau ocazional mai mult de o nota in acelasi timp, chiar daca aparent aceasta era considerata o tehnica avansata. Fragmentul muzical pastrat din Oreste de Euripide in mod clar solicita cantarea a mai mult de o nota in acelasi timp. Deasemenea exista un interesant studiu in domeniul muzicii antichitatii in zona Mediteraneana (care descifreaza scrierile muzicale cuneiforme) care apara existente a mai multe snete cantate in acelasi timp si existenta teoretica a unei scari cu multe secole inainte ca scrierea sa ajunga in Grecia. Insa tot ce se poate spune cu plecare de la dovezile existente este ca in mod cert cea mai comuna si bazica muzica greaca era cea monofona.
Toate aceste par evidente daca tinem cont de scrierile lui Platon:
Lira ar trebui sa se utilizeze impreuna cu vocile (…) muzicianul si elevul sa creeze nota cu nota la unison, cu heterofonie si punti de catre lira
Platon

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu