Formularea unui răspuns durabil presupune factori istorici de autoritate notorie din domeniul artei sonore. Cum însă aceștia nu au fost scoși la lumină și cum, probabil, există restrânse șanse să apară la orizont, cercetătorii sunt constrânși să se servească de argumente comparative, deduse din arsenalul altor discipline. Procedând în acest fel, avem posibilitatea emiterii unor aserțiuni ce în viitor ar putea fi, prin lărgirea investigațiilor, completate sau infirmate.
Ca expresie a conștiinței umane, muzica a reprezentat în permanență o formă indestructibilă a vieții. Din cele mai vechi timpuri, ea a însoțit omul în diverse momente și activități. Pe teritoriul țării noastre, muzica a cunoscut o notabilă dezvoltare, atingând un stadiu înalt, aflându-se în raporturi de interferență cu marile culturi muzicale ale antichității, primind și emițând influențe.
Fondul muzical autohton traco-daco-get se află la temelia procesului de etnogeneză, înrâurind masiv asupra constituției a ceea ce va deveni ulterior muzica românească. Scări muzicale, formule melodice, structuri ritmice și metrice geto-dace se vor transmite în decursul stadiului de cristalizare a noii muzici, conjugându-se cu sistemul declamației și metrica vorbirii latine, ea însăși supusă unor metamorfozări considerabile. Teoretic, s-ar părea că distanța cunoscută, ușor demonstrabilă, dintre limba latină și limba română, cu asemănările și diferențele corespunzătoare, se impune și în privința relației dintre muzica proto-română și muzica românească. În fapt, similitudinile aparente nu se repetă automat. Între limbile filolatine se conturează asemănări și înrudiri alături de îndepărtări, care aparțin în cele din urmă însăși individualității vorbirii respective. În muzică, apropierile dintre popoarele descendente din ramura latină se reperează mai greu, deși nu lipsesc cu desăvârșire atribute comune, în special cu muzica celto-franceză, portugheză, spaniolă. Această constatare ne îndreptățește să susținem că asupra muzicii spiritul latin și-a impus efigia într-un mai mic grad. În acest fel, esența muzicii românești pare să parvină din partea fondului traco-daco-get.
La rândul său, și acesta a suferit contaminări până la definitivarea formării poporului român, în special din partea slavilor, exercitându-se atât asupra compartimentului muzical propriu-zis, cât și a celui de natură muzicalo-poetică. Cursul firesc al procesului contaminărilor nu se va încheia în secolul al X-lea, ci va evolua mai departe, marcând vizibile apropieri de muzica greacă, turcă, ungară, germană. Influențele multiple care au acționat asupra muzicii noastre au avut darul să-i lărgească cadrele sonore, să-i amplifice potențialul, fără să-i altereze cu nimic expresia străveche. Acesta este un argument important în susținerea teoriei că muzica românească dispune de o individualitate stilistică viguroasă și originală, capabilă să asimileze, să se îmbogățească din contactul cu alte muzici, dar nicidecum să se dezintegreze.
Pe lângă fondul sonor autohton, au mai existat trei factori care au contribuit la formarea muzicii românești: a)structura limbii române, b) structura psihică și c) modul de viață.
a) Structura limbii române, cu impact asupra muzicii vocale mai ales prin sistemul de versificație, prin neregularitatea accentelor (ceea ce poate implica soluții și variante diverse de tratare muzicală), prin bipolaritatea tipurilor metrice (monometrice: octosilabicul, hexasilabicul, tetrasilabicul, evidențiind alternanța relativ liberă a formelor catalectice cu cele acatalectice și eterometrice), prin sistemul rimelor interioare ce pot induce mobilitatea structurii metrice inițiale și extrapolarea principiului variației.
b) factorul psihologic reflectă felul de a fi al poporului nostru (robustețea expresiei muzicale, sobrietatea acesteia, nota de meditativ, de dor sau de încredere, expresia reținută, laconică uneori), ca și stările sufletești (bucurie, exuberanță, tristețe, jale);
Rezultă o mare diversitate de ”graiuri sonore”, definite prin structuri sonore, articulări formale, prin apelul la timbrul vocal sau instrumental, prin stil diferențiat, manieră de interpretare, adresabilitate, mesaj. Legea ce a guvernat devenirea muzicii românești, dincolo de toate aceste aspecte, rămâne variația continuă, aplicată unor scheme inițial fixe, intrate în și păstrate de memoria colectivității; doar pe această bază se poate construi în temeiul oralității, căci, așa cum aprecia Constantin Brăiloiu, ”pentru a dura în amintire, muzica populară trebuie să utilizeze scheme inflexibile. Dar pentru a rămâne o <<artă a tuturor>>, ea trebuie să permită adaptarea acestor scheme, forțamente sumare, la infinitatea temperamentelor individuale; este variția pe care scrisul o anihilează. Variația ne face să înțelegem, pe de altă parte, prin ce procedee își realizează muzica populară marile sale efecte, cu mijloace relativ reduse”.
Din păcate nu există izvoare scrie, mărturii care să ne spună ceva despre corpul cântării; în lipsa documentelor muzicale propriu-zise, este extrem de dificil de stabilit arhetipul cântării. Dar, pentru că limba muzicală a unui popor este cea în care i se revarsă dorurile, năzuințele și aspirațiile, în care se imprimă pecetea dialectală cu aceeași pregnanță cu care acestea se exprimă și în limbajul plastic sau arhitectural, și în portul popular, dar mai cu seamă în limba vorbită, se poate presupune că filiația tipurilor de limbaje s-a scris pe aceeași matcă a etnogenezei poporului și a limbii române. Continuând pe această linie, se poate aprecia rolul jucat de prefacerile continue ale limbii în definirea profilului cântării vocale, între acestea existând o intercondiționare fără fisuri. În același timp însă, dată fiind unitatea limbii noastre muzicale, păstrată de straturile cele mai adânci ale fondului folcloric, adică existența unor caracteristici fundamentale comune atât la nivelul muzicii vocale, cât și la cel al muzicii instrumentale (care evident că nu a trebuit să se modeleze versului, ci a vehiculat un tip de limbaj universal valabil), rezultă că în procesul etnogenezei muzicii nostre se poate afirma supremația elementului autohton străvechi, deci a acelui element care în mod sigur a prevalat în cazul cântării instrumentale. Cum limba dacilor și cea a geților aveau un caracter latin, fie acesta și de tip ”barbar latin”, distanța între limba lui Ovidiu și cea a populației autohtone, în care acesta a și scris un opuscul, nu marchează granițe severe, fapt constatat inclusiv și de Horațiu. Așadar, un fond pelasg (pelasgi - grupe de populație care au precedat elenii în Grecia antică), difuz latin, o limbă cu influențe inclusiv sarmatice ( sarmații erau un grup de triburi nomade iranice care au existat în antichitate, prosperând din secolul al V-lea î.Hr. și până în secolul al IV-lea d.Hr. La apogeul extinderii teritoriale au ocupat stepele dintre Volga, Caucaz și gurile Dunării), devine bază pentru implantul lexical și structura gramaticală elaborată a limbii latine, cu întreaga aureolă a cultivării sale, inclusiv prin scris.
Caracteristicile fundamentale ale limbii noastre muzicale, plămădită la confluența unor spații de cultură semnificative ca importanță, ale căror elemente s-au contopit într-o osmoză superioară, rămân:
- cantabilitatea, indusă de text, pe de o parte, dar și de oralitate, mai precis de funcția mnemotehnică, pe de altă parte;
- existența unei celule muzicale (initium), în a cărei bază se edifică fie formule melodice cu rol secund sau terț, fie un lanț de augmentări sau diminuări succesive ale structurii embrionare inițiale, dezvoltate pe temeiul variației;
- bogăția melodică, evidențiată prin procedeul ornamentării în principal a ductului reliefat în melodic, caracteristică evidențiată și în expresia plastică, în care se mențin reprezentări ale unor elemente străvechi, inclusiv din simbolurile civilizației pelasgilor;
- prevalența scărilor cu număr redus de trepte, în aspect diatonic;
- direcționarea preferențial descendentă;
- logică formală rigiroasă;
- exprimări melodico-ritmice laconice, cu profil pregnant, ușor de reținut, în dispuneri simetrice în care repetiția sau minima variație joacă un rol central;
- varietatea de procedee în plan melodic, ritmic, metric, modal, agogic, nuanțe, culoare timbrală, inclusiv alternanța timbrului vocal cu cel instrumental;
- edificarea unor profiluri cvasistabile pentru formulele inițiale, mediane sau finale, formule definitorii pentru un anume repertoriu sau tip de cântare.
*Bibliografie:
Istoria muzicii românești / Carmen Stoianov, Petru Stoianov. București, Editura Fundației România de Mâine, 2005
Hronicul muzicii românești/ Octavian Lazăr Cosma. Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor
[crowdsignal rating=8950870]
