”Nu s-ar putea oare ca amorul nostru propriu să joace un rol mai mic la noi, iar dragostea dezinteresată pentru artă un rol mai mare?„(George Enescu, Muzica, 1916)
marți, 16 februarie 2021
Cella Delavrancea. Arpegii în ton major. Portrete. GEORGE ENESCU (Contemporanul, 8 mai 1950)
joi, 11 februarie 2021
Istoria muzicii românești. Muzica în Dacia Romană
Cucerirea Daciei de către legiunile lui Traian a declanșat procesul de romanizare a acestei provincii, a cărui finalitate va fi formarea poporului român. În acest proces, elementele locale au fost înglobate în formele mediteraneene de sclavagism dezvoltat, propriu romanilor, asigurând societății noi din Dacia o evoluție de tip superior. Concretizarea artistică a acestei realități și-a găsit expresie într-o cultură și artă de tip roman suprapuse stratului dacic anterior. Sinteza obținută, cunoscută sub denumirea daco-romană, va constitui prima etapă a procesului de ontogeneză a poporului român.
Prezența romanilor în teritoriile nord-dunărene după anul 106 e.n. se datorează victoriilor obținute pe câmpul de luptă. Dacia nu mai prezintă structura social-politică de până atunci, este o provincie cotropită, ceea ce prefigurează anumite particularități de care trebuie să se țină seama atunci când se caută determinarea esenței procesului de sinteză daco-romană, adică natura pe cât posibil mai exactă a contribuției fiecărei părți.
În timp ce romanii aduc cu ei formele cele mai caracteristice pentru muzica lor, dacii participă cu ruinele a ceea ce fusese altădată muzica lor oficială. Este de precizat faptul că muzica dacilor s-a manifestat într-o multitudine de genuri și modalități. A existat o muzică a locuitorilor de rând, a agricultorilor și păstorilor, care s-a perpetuat. Concomitent, anterior victoriei armatelor romane, dacii dispuneau de o muzică ce-și avea cadrul în cercurile dominante. Aici se cultiva o artă de tip profesionist, mai complexă, mai evoluată. O dată cu zdrobirea statului dac, este de presupus că s-a năruit și suprastructura sa cultural-artistică. Muzica ceremoniilor religioase și laice de curte, muzica ostășească, cu serbările și dansurile aferente, vor intra în dizgrație, pentru a nu regenera sentimente favorbile vechilor rânduieli. Înlăturarea lor se face în mod conștient oferindu-se în schimb modalitatea muzicală a Romei. Este greu de crezut că dintr-o dată s-au năruit practici artistice dace, fără să se perpetueze unele din atributele sale, în forme aidoma sau deghizate; adevărul este că romanii au căutat, mai ales în primii ani, să evite pe cât posibil orice aluzie, ecou al vechilor practici pentru a nu stârni posibilitatea regenerării sentimentelor de libertate a Daciei. Obișnuiți cu o anumită artă muzicală, romanii, în mod firesc, au adus-o cu ei, introducând-o treptat în societatea dacilor, concomitent cu noile orânduieli.
Prin urmare, în spațiul geografic carpato-dunărean, în epoca următoare cuceririi romane, are loc un proces complex de interferență între muzica populației băștinașe și muzica legiunilor romane. Bineînțeles că simbioza nu s-a produs dintr-o dată deoarece atitudinea de expectativă reprobativă, de neîncredere între supuși și cuceritori nu se estompează decât o dată cu trecerea anilor. Depășit acest stadiu se produce o apropiere între cele două culturi, care cu timpul vor fuziona. Contopirea reperată are o particularitate specifică. Cele două popoare nu participă cu același tip de muzică. În timp ce dacii vor fi reprezentați prin muzica de tradiție orală, romanii vor contribui cu muzica oficială, profesionistă, militară. O dată cu zdrobirea formelor statale și administrative dace, a fost distrusă și muzica oficială. Astfel că muzica dacilor rămâne cea a păstorilor și agricultorilor, o muzică pregnantă, de factură orală. În schimb, romanii dispun doar de muzica oficială în timp ce compartimentul oral, folcloric este neglijat deoarece legiunile romane erau alcătuite din populații eterogene, care nu se întâlneau pe coordonata comunității muzicale transmise din generație în generație. Între muzica dacilor și a romanilor se conturează deosebiri fundamentale. Prima, prin natura ei, apare profund interiorizată, expresie a trăirilor intense a doua se situează la polul opus, fiind o muzică exterioară, de paradă, legată de ceremonii și serbări. Privind în perspectivă istorică aportul concret adus de fiecare dintre cele două culturi suntem atrași să credem că balanța înclină categoric înspre contribuția dacilor. Explicația are mai multe motivări una dintre acestea ar fi aceea că dacii reprezentau populația statornică, pe când stabilirea soldaților și funcționarilor romani în multe cazuri avea un caracter temporar, sezonier. După retragerea aureliană, când au dispărut formele vieții oficiale romane, muzica ceremoniilor nu se mai practică. Poporul a rămas străin de această muzică.
Contribuția romanilor s-a manifestat în cele din urmă , nu atât prin muzica oficială, cât prin cântecele cunoscute de acei care s-au stabilit definitiv, formându-și cămine cu femeile băștinașe. . Cântecele lor, aduse în cea mai mare parte din peninsula de astăzi a Italiei, au putut exercita o puternică influență. La aceasta se adaugă colosala contribuție a limbii latine, care a determinat în muzică o anume melodizare a silabelor și cuvintelor, ritmuri, metri, dispunerea accentelor.
Prin urmare, contribuția dacilor și a romanilor la edificarea noii muzici se va concretiza în esență în combinarea elementelor muzicii orale a populației autohtone cu tipicul limbii latine, și el aflat într-un proces de redimensionare. Au contribuit, desigur, și unele particularități ale prozodiei limbii vorbite de daci, care s-a transmis în noua limbă, precum și structuri muzicale de oricine latină. Complexitatea procesului genetic al ființei poporului român, al limbii și muzicii sale cu greu poate fi reconstituită în amănunțime, ceea ce este însă posibil se referă la liniile generale care au marcat ontognia. În domeniul muzicii, sursele paterne se identifică în mediul sonor dac, resuscitat cu elemente muzicalo-lingvistice latine, aduse și implantate de către coloniștii romani.
Ca o caracteristică esențială a muzicii în Dacia romană, menționăm trecerea ponderii în direcția cântării instrumentale, mai ales în cadrul ceremoniilor oficiale sau al manifestărilor teatrale din amfiteatre unde apar inclusiv luptele cu gladiatori sau animale; în acest fel civilizația de tip elenistic este înlocuită cu cea de tip romanic, inclusiv formele de teatru grecesc cu manifestațiile tipic romane din amfiteatre.
Se mențin din practica artistică a geto-dacilor, serbările populare, legate de muncile agricole și având loc departe de cetăți, în spații în care nu a pătruns elementul civilizator de tip roman: semănatul sau culesul recoltelor, inclusiv al viței de vie, cultul lui Zamolxe, serbările feminine pe malul apelor sau în păduri, procesiunile.
Cântecul eroic își menține funcția și caracterul de proslăvire a faptelor de vitejie; o formă specială o constituie peanul, cântec ostășesc ce însoțea lupta sau victoria. Epoda își păstrează caracterul magic, vindecător. Cântecele funebre - bocetele- făceau loc, în cazul morții unei persoane importante, cântecelor intonate în acompaniament de flaut, fluier sau tulnic: așa numitele torelli, cu largi pasaje recitative permițând recitarea textului în care erau redate momente semnificative din viața celui plecat dintre ai săi.
Informații cu privire la practicarea muzicii ne transmit și textele poetice ale lui Ovidiu - Tristia, IV, elegia X, verset 25 ”Cântă-ncoifat pe-al său nai ce-i lipit cu rășină” (referire la muzica păstorească) sau Metamorfozele IV ”strigăt de tineri.../ voci de femei și tobe bătute cu palma,/scobite 30 bronzuri și fluier din sânger/ în multele-i găuri răsună” (sărbătoarea recoltei). Li se adaugă o serie de forme specifice muzicii instrumentale, despre care aflăm din inscripții, gravuri cu muzicanți romani din legiunile romane (cu trompete, corni și flaut dublu).
Floralia, sărbătoarea florilor din mijlocul primăverii, se va transforma în Rozalia- sărbătoare a trandafirilor - , prilej de aducere aminte a tuturor celor care nu mai sunt din fiecare familie, cu serbări câmpenești și ospețe în aer liber, unde se dansa în ritmul instrumentelor de suflat; Calendele marchează prin jocuri și cântece solstițiul de iarnă și renașterea soarelui.
miercuri, 3 februarie 2021
Istoria muzicii românești. Muzica în perioada străveche și veche. Arta traco-dacilor
Dată fiind vechimea acestui strat de cultură, este aproape imposibil de recompus tabloul exact al existenței muzicale pe teritoriile locuite astăzi de români, există totuși o viziune de ansamblu realizabilă prin metoda comparației, a deducție, a confluențelor diverselor tipuri de cultură din teritoriul european, cu raportări la viața materială și spirituală a populațiilor ce au locuit acest pământ.
În muzica epocilor vechi găsim cele mai îndepărtate straturi de civilizație desfășurate în spațiul carpato-dunărean unde se atestă forme sincretice de manifestare artistică, ritualuri, ceremonii în care sunetele organizate, fie și spontan, dețin o funcție structurală. Însoțind omul de la primii pași ai ascensiunii sale spre modalitățile superioare de viață, muzica s-a întîlnit în cele mai diferite situații și momente, în strânsă dependență cu factorii psihologici, religioși, sociologici, lingvistici și simbolici. Legată inițial de activitatea productivă, muzica a parcurs un lung proces evolutiv, de la articualții sonore nedefinite spre succesiuni intervalice dotate cu însușiri semantice riguros definite.
Muzica primilor locuitori ai meleagurilor noastre comportă trăsături proprii procesului complex care se arcuiește de la fenomenul sonor indefinit spre cel definit, având o structură limpede, cu proprietăți acustice și estetice determinate. Omul primitiv cânta ori de câte ori își avea conturată o anume trăire. Până a ajunge expresia spontană a gândirii, cântecul a fost definit în cursul interpretării sale iar prin acest stadiu, expresia conținută în cântec echivala cu însăși melodia. În colectivitate, cântecul apare întotdeauna ca simbolul identității punctelor de vedere, puntea înțelegerii între oameni.
Muzica omului primitiv a îndeplinit un rol tonic de prim ordin asupra moralului; în cântec se reflecta viața, în cântec omul a călit voința și caracterul.
Primele instrumente au avut ca model imitarea vocii umane, a strigătului sau intonațiilor vorbirii, însoțite fiind de gest. Existau astfel:
- instrumente ideofone - pietre, bețe, imitarea acestora prin lovituri din palme sau cu palmele;
- instrumente membranofone - realizate prin întinderea unei piei de animal pe un trunchi de copac;
- instrumente aerofone - realizate din cornuri, oase de animal, trestie sau ramuri tinere;
- instrumente cu coarde - de tipul arcului de vânătoare;
- pseudoinstrumente - realizate ad-hoc din solzi de pește, coajă de copac, frunză etc.
- cogvitivă - intervenind la toate nivelele educației sau instrucției;
- formativă - purificarea spirituală, modelarea și întărirea caracterului;
- socială - menținând vie legătura dintre individ și comunitatea căreia îi aparține, mai ales în momentele decisive ale ciclului vieții (naștere, moarte, apropiere de zei);
- limbaj universal - soliile de pace erau însoțite de chitare (Teopomp, în Istorii (cartea XLVI): ”Geții cântă din citarele pe care le aduc cu ei, când se găsesc într-o solie”) și de cântec vocal.
marți, 2 februarie 2021
Istoria muzicii românești.
Iată primul episod dintr-o serie lungă de episoade dedicate istoriei muzicii românești. Nu este vorba despre o muncă a mea proprie de cercetare (mi-ar fi plăcut) e mai degrabă o compilație a lucrărilor scrise de cei mai de seamă cercetători români în acest domeniu. Aceste episoade, cum le numesc eu, vor să vină în ajutorul celor care necesită informații despre istoria muzicii fie ei elevi, studenți, profesori sau viitori profesori sau pur și simplu pasionați de muzică.
- arheologia - prin situri cu locuri speciale destinate practicării muzicii, instrumente, pseudoinstrumente, materiale sau unelte pentru confecționarea acestora, arme:
- epigrafia - inscripții cu date despre creatori, interpreți, manifestări, concursuri;
- documente scrise - manuscrise (inclusiv cronici), scrieri pe diverse suporturi, inclusiv pergamente;
- documente nescrise - texte intrate în circuit oral în folclorul literar sau cel muzical: legende, balade, povestiri;
- diplomatica- studiul scrisorilor și al documentelor diplomatice;
- etnografia - studiul obiceiurilor populare;
- memorialistica - scrieri ale unor călători, oameni de cultură, corespondența acestora, alte documente;
- presa, cărțile cu referiri la tipuri de muzică și muzicieni, syudii muzicologice și etnografice, partituri, înregistrări audio, video.
miercuri, 7 noiembrie 2018
Cronici muzicale. Arpegii în ton major. File de cronică. Portrete - Cella Delavrancea
Sâmbătă seara, 9 noiembrie, maestrul Enescu cânta trei sonate cu tânărul pianist Dinu Lipatti - tânăr, dar un talent care posedă toate calitățile ca să devină celebru: tehnică frumoasă, dicțiune și stil.
Sonata de Beethoven în sol major a evocat exact peisajul german cu orășelul liniștit al unei alcătuiri burgheze. Trilurile scurte și ciufulite își răspundeau de la pian la vioară în partea întâi - plină de frăgezime - așa cum o cântau cei doi artiști. Ultima parte mi s-a părut prea calmă, prea obiectivă. Dar aceasta este și o chestiune de cadru. Ateneul Român, cu avalanșa motivelor decorative din tavan, strivește o compoziție atât de netedă. Și-ar recăpăta desigur atmosfera într-o sală mai mică, cu pereții albi.
Dinu Lipatti ne-a dovedit talentul său de compozitor în Sonatina pentru pian și vioară. Scrisă la șaisprezece ani, coloritul, dezvoltarea au fost revelația unei bogății de daruri deosebite. În sonatină se îmbină stilul mătăsos din Franța cu ritmurile noastre țărănești. Un cântec popular francez se topește, în lento, într-un cer oriental, și un motiv național deapănă cu voiciune partea a treia.
E de remarcat că tânărul compozitor posedă siguranță în formă. Nu șovăie, spune ce trebuie să spună și dezvoltă perspectiva sonoră cu multă vitalitate. A compus o bucată spirituală cu care se poate mândri.
Sonata de Cesar Franck ne-a readus, prin glasul marelui violonist, angoasa patetică a romantismului - azi, poate, un lux inutil. Enescu aruncă, în primele pagini, o deznădejde profilată pe un cer furtunos. Este resemnat și revoltat, alternativ. Fortele lui are amploarea disperării, redă, în șovăiala din adagio, certitudinea unei clarvederi.
Tânărului pianist i-a lipsit pasiunea, atât de insistent accentuată de Franck, prin text și indicații. El alesese o nuanță prea stinsă în pianissimi, uitând că sonata toată este febrilă și că atmosfera ei de ceață flamandă dispersează un jar care nu se stinge. Legato-ul pianistului, făcut mai mult din pedală decât din sunete apropiate, dădea o oscilație care diminua sentimentul auster al sonatei - una din cele mai expresive ale literaturii muzicale..
Lipatti are un temperament vijelios. Dacă intuiția lui îl disciplinează, bine face, dar să-l potolească prin raționament este o eroare.
Cei doi artiști au fost îndelung aplaudați la sfârșitul concertului în care Enescu cântase cu un partener demn de el.
Concertul de duminică a înscris o dată memorabilă în amintirea cunoscătorilor de muzică. Concerto-ul pentru vioară de Beethoven, cântat de Enescu, îi aparține - este mărturisirea lui evlavioasă față de muzică. Trebuie să-l fi auzit ca să pricepi ce este în prima temă legato și ce înseamnă tăcerea sonoră a tonului minor. După cadență, frazează cu o emoționantă simplicitate, iar nici o clipă tempoul nu șovăie în expresia gravă a motivului central.
Simfonia ”Eroica”, dirijată de Enescu, este o adevărată minune muzicală. Nikisch, Mengelberg, Toscanini, Furtwangler marele, toți iluștrii șefi au interpretat-o. Nici unul n-a atins culmea acestei comprehensiuni. Din primele măsuri răsună mobilizarea muzicală, temele se multiplică cu luciditate, plenitudinea adevărului eroic răsună în fiecare argument. Misterul formelor este revelat. Ele apar în toată splendoarea lor sonoră, modelată de perfecția proporției absolute. Beethoven a pus stăpânire pe suflul măreț al victoriei. Enescu ne-o transmite. Se strecoară chiar în scherzo, moderat de el, în mișcare. Murmurul acesta scânteietor este puterea adunată, pornind în lumina crudă a trompetelor. Tristețea unui zeu grăiește solemn în largo, fuga are severitatea dreptății.
Prin ce magie stinge Enescu instrumentele de percuție și le impune o matitate de doliu? La ce comandă se supun contrabasurile, înălțate ca niște piloni susținând arhitectura marșului funebru? Complexitatea geniului muzical, plămădit în inspirație și conștiință. Finalul, este pentru el, o problemă de strategie sonoră pe care o soluționează cu brio într-un defileu sonor triumfal.
Măreția supune și reconstruiește. I-am înțeles cu toții graiul în minunăția acestei ore de muzică pură.
duminică, 12 noiembrie 2017
Muzica în Mesopotamia.
De-a lungul perioadei caldeene (626-538 î.Hr.), viața muzicală s-a dezvoltat urmând drumul început. La această epocă se referă descrierea grupului muzical al lui Nabucodonosor din Cartea lui Daniel*. Am putea interpreta pasajul următor din cartea lui Daniel,
”În clipa când veți auzi sunetul trâmbiței, cavalului, chitarei, lautei, psaltirei, cimpoiului și a tot felul de instrumente de muzică, să vă aruncați cu fața la pământ și să vă închinați chipului de aur pe care l-a înălțat împăratul Nabucodonosor.” (Daniel 3-5)
Din al patrulea mileniu începând cu epoca sumeră primitivă, templele s-au transformat în centre de studiu, unde preoţii şi cunoscătorii liturghiei, matematicienii şi astrologii lucrau împreună. Trei mii de ani mai târziu, în perioada caldeeană, interesul pentru astrologie a trecut pe primul plan iar teoria muzicii a început să fie strâns relaţionată cu aceasta ştiinţă şi cu matematica.
Cei care studiau mişcările astrelor credeau în influenţa acestora asupra destinului omului şi explicau de asemenea perfecta armonie a Universului. Cum Universul (macrocosmos) şi omul (microcosmos) erau într-o strânsă legătură, muzica compusă de oameni trebuia să oglindească această perfectă armonie pentru ca cele două lumi (univers/om) să fie în consonanţă.
În astfel de studii exista în mare parte o speculaţie matematică şi simbolistică care implicau numeroase corespondențe cosmice, reprezentate prin diviziunile armonice a unei corzi întinse. Astfel, diviziunile primare ale lungimii unei corzi au dat patru intervale care, în proporții matematice, pot fi exprimate în felul următor: 1:1 (unison); 1:2 (octava); 2:3 (cvinta), și 3:4 (cvarta). Aceste patru intervale corespund celor patru anotimpuri (primăvară, vară, toamnă și iarnă). Proprietățile numerelor particulare au fost, de asemenea, importante, în special cele ale numerelor 4 și 7, acesta din urmă fiind probabil numărul de note ale vechii scări caldeene.
Deși informația asupra acestor lucruri provine în principal din lucrările unor scriitori clasici (Philon din Alexandria, Plutarh) care se referă la caldeeni, există motive puternice de a crede că, după o lungă perioadă de studiu în școlile mezopotamiene (fără a cita cele ale Egiptului), filosoful Pitagora (secolul al VI-lea î.Hr.) a preluat teoria armonicilor și principiile scării muzicale în Grecia, unde, împreună cu discipolii săi, au formulat doctrinele referitoare la armonia sferelor, etosul (efectul magic al modurilor) și eficacitatea numerelor, doctrine care mai târziu vor trece în Europa. Este foarte posibil, așadar, ca originile scării muzicale și o mare parte a teoriei muzicii noastre să provină din Mesopotamia, deși au trebuit să treacă prin diverse transformări de-alungul etapelor succesive prin care au fost transmise.
Ultimele cinci secole înainte de Hristos.
Din anul 538 î.Hr. Babilonul a fost integrat Imperiului Persan și continuă astfel până la sfârșitul Imperiului Seleucid (312-65 î.Hr.) De-alungul acesti perioade cel mai probabil s-au evidențiat formele muzicale populare.
Cea mai veche tradițe muzicală se pare că a fost eclipsată în momentul în care a fost pus în primejdie poporul care i-a fost leagăn.
Cu toate acestea, moștenirea muzicală lăsată de cea mai veche civilizație umană a fost enormă. O parte din această moștenire se face prezentă în Egipt, altă parte în India, alta în Palestina, alta în Grecia și în țările islamice. Poate și China a preluat o parte din acest patrimoniu muzical.