Cella Delavrancea. Arpegii în ton major. Portrete. GEORGE ENESCU („Astra”, Brașov, 1967)

   

 ”Soarta, uneori nestatornică, alteori vitregă, a fost cu George Enescu darnică în toate felurile. Un proverb englez spune:”Character is destiny”, adică caracterul făurește destinul unui om. 

În viața marelui muzician se adeverște această zicală. De mic copil, aptitudinile lui muzicale au fost hotărâtoare, și tatăl său i-a pus în mână o vioară. La vârsta de nouă ani, l-a dus la Viena, la școală, iar mai târziu, la Paris, la Conservatorul Național de Muzică. Acolo și-a desăvârșit studiile, atât de strălucit, încât în vechiul institut, când se vorbea de alți tineri români, elevi ai Conservatorului, se spunea: ”Este compatriotul lui Enescu”. Imediat părea mai talentat, iar profesorul respectiv îl încuraja să lucreze și să ajungă la faima lui Enescu, care, deși tânăr de tot, stârnise entuziasmul parizienilor. 

    În țara lui a fost primit cu căldură și ocrotit, iubit de toți. O prietenă bătrână care n-avea copii i-a purtat grija de mamă, poftindu-l să se odihnească, în timpul vacanței, la munte, în frumoasa ei locuință, unde doamna melomană aduna mulți prieteni la muzică. Enescu cânta și încânta. Adeseori se dădeau cvartete de Beethoven, el era vioara întâi și marele Dumitru Dinicu, violoncel. Doamna cu părul argintiu tăiat scurt lucra la câte o dantelă fină, înconjurată de prietene amatoare de muzică, care lucrau și ele pe când se răspândeau în salonul mare înălțătoare melodii. Alteori picta pe fire groase de pergament motive decorative și medalioane, unde apăreau portretele obișnuiților acestor ședințe. Ani de-a rândul am cântat cu dânsul în concerte, ca și la el acasă, din multiplele capodopere muzicale. Când făcea o observație, nu părea că afirmă, ci că întreabă. Dar imediat te supunea și înțelegeai în adânc graiul complicat al muzicii. După ce cânta, își așeza vioara în cutie, binișor, cu gesturi materne, și așternea pe instrument un înveliș de dantelă groasă presărată cu mărgăritare mici. În anul acela, un public care umplea sala Ateneului până la refuz a sărbătorit pe tânărul compozitor, care dirija prima lui Rapsodie Română. 

    Iarna și-o petrecea la Paris, vara și toamna în țară. Ar fi putut după câțiva ani de carieră violonistică să se odihnească, să se bucure de frumusețile vieții, dar aci se luminează trăsătura cea mai de seamă a firii lui. Era un muncitor, își dedicase toată viața muzicii. Asemenea acelor pietrari din evul mediu care, cu dalta, înfățișau scene din Biblie pe câte un portal de catedrală, și nu mai cunoșteau altă bucurie decât aceea de a extrage viață din materia greoaie și fără expresie, Enescu, aplecat pe hârtia dungată orizontal, însemna cu puncte mici vibrația unui zbor melodic. Nu trăia pentru prezent. Explora veșnicia armoniei. Ca să lege în acest cult al frumosului țara lui întreagă, a cutreierat-o în lung și în lat, a cântat în toate orășelele, unde nu răsunase vreodată muzica clasică. Aceeași osteneală își dădea la Mizil, ca și la Paris sau Londra. ”Muzica trebuie slujită la fel de atent oriunde ai fi”, spunea el.

    Își cunoștea valoarea. Își cântărise darul lui minunat de a fermeca, și de aceea era rezervat și părea modest. Dar, când arcușul lui se întindea pe coarde, sunetul îți pătrundea până în miezul inimii și pricepeai ce scrie Platon: ”Muzica este filozofia însăși”.

    Cânta cu ochii închiși, desprins de realitate, dus de undele sonore pe înălțimi pe care nu le atingi decât prin muzică. Când termina bucata, i se respecta dorința de a nu i se vorbi numaidecât.     

    uneori era vesel. Se așeza la pian și începea să facă imitații... copila stângace... poetul afectat... cucoana pretențioasă ridicând brațe cu mâneci învolănate... Enescu avea un adevărat geniu pentru a imita pe semenii lui. Își schimonosea fața, își schimba timbrul glasului, reproducea cu o crudă exactitate felul de a vorbi al fiecăruia, cu ticurile verbale, șovăielile.     

    vorbăreț n-a fost niciodată, cu toate că inteligența lui era vie și cuprinzătoare. Vorbea patru limbi la perfecție. Citea mult și sublinia tot ce era de seamă. Îi plăceau pisicile și le trata ca pe niște zeițe. Fiecare își avea locul și perna ei, și, când se odihnea Enescu după masă, poftea pe una din ele în brațele lui și moțăiau împreună, mâna lui lungă și albă odihnindu-se în blana cenușie a pisicii.

    Darul cel mai de seamă a lui Enescu era dirijoratul. Sub bagheta lui, orchestra căpăta dimensiuni uriașe. Atât de înțelept știa să echilibreze planurile sonore, să creeze spațiile în care plutea, înaripată, muzica! Ar fi putut deveni un al doilea Furtwangler, adică asemenea celui mai măreț șef de orchestră din lume. Dar în privința aceasta n-a întâlnit totdeauna înțelegere, și, de aceea, rare au fost concertele dirijate de dânsul - dar și de neuitat!

    Din viața acestui mare muzician se desprinde o pildă care poate fi sprijinul cel mai mare pentru tineret. Cine vrea să devie un artist, să știe că arta este balaurul cel mai nesățios din lumea poveștilor. Cere hrană, fără încetare. Hrana este concentrarea în muncă. George Enescu, autorul operei Oedip, genialul interpret al marilor compozitori, n-a încetat a munci pâna la ultima pâlpâire de viață. Amintirea lui rămâne vie pentru cei ce l-au cunoscut și viu exemplu pe care ni-l dă.”

Cella Delavrancea. Arpegii în ton major. Portrete. GEORGE ENESCU (Contemporanul, 8 mai 1950)

    

”Amintirea unui mare artist se adună greu în cadrul uni medalion a cărui formă închide, de obicei, flori presate, o fotografie ștearsă și câteva rânduri scrise cu cerneală roșie.

    În toată făptura genialului enescian s-au îngemănat de timpuriu intuiția cu voința, răbdarea cu talentul, temperamentul cu măsura, poezia cu logica, desăvârșind una dintre cele mai excepționale personalități ale veacului nostru.

    Pe fața lui se înscriau într-o stranie armonie elemente contradictorii: nasul prea subțire pentru ovalul lat, ochii lungi, ascunzând spre tâmple licărirea unei spiritualități ironice, gura cărnoasă, care mărturisea cu naivitate avântul spre dragoste. Sub părul lung și negru, urechea potrivită prea jos părea că ascultă toate vibrațiile telurice. Era înalt, croit vitejește, dar mâinile mari erau modelate feminin și tușeul lor la pian cuprindea în întregime unda sonoră, colorând-o cu cele mai variate și subtile nuanțări.

    Cei care l-au ascultat cântând la pian din operele lui Wagner rămân cu impresia că au fost fermecați de o minunată orchestră: atâta diversitate sonoră obținea din instrument. 

    Memoria lui, prodigioasă, capta dintr-o singură lectură compozițiile pentru vioară sau pian și-l ajuta să vorbească limbile franceză, germană și engleză cu accent perfect, fără să piardă, însă, inflexiunile dulci ale graiului moldovenesc. Darul imitațiilor sonore - o caracteristică a muzicanților - îl avea și el, dar îi adăuga gestul, schimonosirea trăsăturilor, încât juca adevărate scene comice, figurând singur toate personajele lor. Dintr-o dată, se lepăda de rezerva tăcută care-l învăluia și-l apăra de interjecțiile entuziasmului. Redevenea un adolescent fără răspundere artistică, mâncăcios și vesel. Discutam împreună despre feluri de bucate, făceam împreună comparații între arta culinară și arta muzicală, Mi-aduc aminte de un șerbet de porumb, degustat de amândoi la o prietenă comună, care a stârnit imaginația lui Enescu. A transpus la pian într-o improvizație subtilă catifelarea și aroma acelui alb șerbet. 

    Aceste clipe de destindere erau rare. Exigența spiritului creator îl covârșea. Munca i-a fost drapelul pe care l-a purtat până când i-a căzut din mâini. Ostaș al artei muzicale, n-a încetat a i se închina, perfecționând fără răgaz interpretarea operelor marilor compozitori. 

    Potolea cuvintele de laudă: ”Eu spun ce este scris, dar încerc să spun tot ce este scris”. Nu adăuga însă că această culme a interpretării este atinsă numai de cei hărăziți să trăiască în concentrare absolută, cu dăruire de sine integrală.

    Niciunul dintre iluștrii violoniști n-a creat planuri sonore, perspective, peisaje mai vii. Am cântat împreună mulți ani. Mi-aduc aminte de una din variațiile Sonatei Kreutzer de Beethoven. La repriză, țuguia răgușit tema și parcă apărea în depărtare turla unei biserici de cătun, și auzeai un cocoșel cântând a sărăcie. De câte ori ajungeam la pasajul acela îmi curgeau lacrimile.

    La pupitrul de șef de orchestră, geniul său își desfășura aripile. Beethoven, Brahms, Wagner n-au fost cântați atât de înălțător decât de Furtwangler. Ca și marele său contemporan german, Enescu izbutea unele crescendi care nu ajungeau la o explozie exterioară, ci te cufundau într-un univers al puterii, unde expresia lumina frumuseți nebănuite până atunci.

    Tânăr, fusese poreclit ”Sfinx”, și apoi, în intimitate, ”Pinx”, din cauza unei asemănări vădite cu enigmatica statuir cioplită în stânca deșertului Sahara. Oare această afinitate cu personajul mitologic l-a împins să scrie opera măreață, socotită astăzi cea mai originală dintre tragediile moderne?

    Arta muzicală, prin însăși factura ei fluidă, rămâne misterioasă și necuprinsă. Este mereu în mers. Atinge și dispare. Pentru ca să se așeze în amintire vie, îi trebuie pulsația celui care îndrăznește s-o creeze, să-i dea trup și viață. Atunci capătă forță convingătoare și sensul ei adevărat de îndreptar spiritual.

    Tinerii care se vor dedica muzicii, să i se dăruiască ei  printr-o muncă fără preget. Să păstreze vie pilda marelui nostru muzician, aplecat zilnic asupra partiturilor, lucrând fără de odihnă la înălțarea muzicii românești.

(Contemporanul, 8 mai 1950)

Istoria muzicii românești. Muzica în Dacia Romană

   Cucerirea Daciei de către legiunile lui Traian a declanșat procesul de romanizare a acestei provincii, a cărui finalitate va fi formarea poporului român. În acest proces, elementele locale au fost înglobate în formele mediteraneene de sclavagism dezvoltat, propriu romanilor, asigurând societății noi din Dacia o evoluție de tip superior. Concretizarea artistică a acestei realități și-a găsit expresie într-o cultură și artă de tip roman suprapuse stratului dacic anterior. Sinteza obținută, cunoscută sub denumirea daco-romană, va constitui prima etapă a procesului de ontogeneză a poporului român. 

  Prezența romanilor în teritoriile nord-dunărene după anul 106 e.n. se datorează victoriilor obținute pe câmpul de luptă. Dacia nu mai prezintă structura social-politică de până atunci, este o provincie cotropită, ceea ce prefigurează anumite particularități de care trebuie să se țină seama atunci când se caută determinarea esenței procesului de sinteză daco-romană, adică natura pe cât posibil mai exactă a contribuției fiecărei părți. 

În timp ce romanii aduc cu ei formele cele mai caracteristice pentru muzica lor, dacii participă cu ruinele a ceea ce fusese altădată muzica lor oficială. Este de precizat faptul că muzica dacilor s-a manifestat într-o multitudine de genuri și modalități. A existat o muzică a locuitorilor de rând, a agricultorilor și păstorilor, care s-a perpetuat. Concomitent, anterior victoriei armatelor romane, dacii dispuneau de o muzică ce-și avea cadrul în cercurile dominante. Aici se cultiva o artă de tip profesionist, mai complexă, mai evoluată. O dată cu zdrobirea statului dac, este de presupus că s-a năruit  și suprastructura sa cultural-artistică. Muzica ceremoniilor religioase și laice de curte, muzica ostășească, cu serbările și dansurile aferente, vor intra în dizgrație, pentru a nu regenera sentimente favorbile vechilor rânduieli. Înlăturarea lor se face în mod conștient oferindu-se în schimb modalitatea muzicală a Romei. Este greu de crezut că dintr-o dată s-au năruit practici artistice dace, fără să se perpetueze unele din atributele sale, în forme aidoma sau deghizate; adevărul este că romanii au căutat, mai ales în primii ani, să evite pe cât posibil orice aluzie, ecou al vechilor practici pentru a nu stârni posibilitatea regenerării sentimentelor de libertate a  Daciei. Obișnuiți cu o anumită artă muzicală, romanii, în mod firesc, au adus-o cu ei, introducând-o treptat în societatea dacilor, concomitent cu noile orânduieli.  

Prin urmare, în spațiul geografic carpato-dunărean, în epoca următoare cuceririi romane, are loc un proces complex de interferență între muzica populației băștinașe și muzica legiunilor romane. Bineînțeles că simbioza nu s-a produs dintr-o dată deoarece atitudinea de expectativă reprobativă, de neîncredere între supuși și cuceritori nu se estompează decât o dată cu trecerea anilor. Depășit acest stadiu se produce o apropiere între cele două culturi, care cu timpul vor fuziona. Contopirea reperată are o  particularitate specifică. Cele două popoare nu participă cu același tip de muzică. În timp ce dacii vor fi reprezentați prin muzica de tradiție orală,  romanii vor contribui cu muzica oficială, profesionistă, militară. O dată cu zdrobirea formelor statale și administrative dace, a fost distrusă și muzica oficială. Astfel că muzica dacilor rămâne cea a păstorilor și agricultorilor, o muzică pregnantă, de factură orală. În schimb, romanii dispun doar de muzica oficială în timp ce compartimentul oral, folcloric este neglijat deoarece legiunile romane erau alcătuite din populații eterogene, care nu se întâlneau pe coordonata comunității muzicale transmise din generație în generație. Între muzica dacilor și a romanilor se conturează deosebiri fundamentale. Prima, prin natura ei, apare profund interiorizată, expresie a trăirilor intense a doua se situează la polul opus, fiind o muzică exterioară, de paradă, legată de ceremonii și serbări. Privind în perspectivă istorică aportul concret adus de fiecare dintre cele două culturi suntem atrași să credem că balanța înclină  categoric înspre contribuția dacilor.  Explicația are mai multe motivări una dintre acestea ar fi aceea că dacii reprezentau populația statornică, pe când stabilirea soldaților și funcționarilor romani în multe cazuri avea un caracter temporar, sezonier. După retragerea aureliană, când au dispărut formele vieții oficiale romane, muzica ceremoniilor nu se mai practică. Poporul a rămas străin de această muzică.

Contribuția romanilor s-a manifestat în cele din urmă , nu atât prin muzica oficială, cât prin cântecele cunoscute  de acei care s-au stabilit definitiv, formându-și cămine cu femeile băștinașe. . Cântecele lor, aduse în cea mai mare parte din peninsula de astăzi a Italiei, au putut exercita o puternică influență. La aceasta se adaugă colosala contribuție a limbii latine, care a determinat în muzică o anume melodizare a silabelor și cuvintelor, ritmuri, metri, dispunerea accentelor. 

Prin urmare, contribuția dacilor și a romanilor la edificarea noii muzici se va concretiza în esență în combinarea elementelor muzicii orale a populației autohtone cu tipicul limbii latine, și el aflat într-un proces de redimensionare. Au contribuit, desigur, și unele particularități ale prozodiei limbii vorbite de daci, care s-a transmis în noua limbă, precum și structuri muzicale de oricine latină. Complexitatea procesului genetic al ființei poporului român, al limbii și muzicii sale cu greu poate fi reconstituită în amănunțime, ceea ce este însă posibil se referă la  liniile generale care au marcat ontognia. În domeniul muzicii, sursele paterne se identifică în mediul sonor dac, resuscitat cu elemente muzicalo-lingvistice latine, aduse și implantate de către coloniștii romani.

Ca o caracteristică esențială a muzicii în Dacia romană, menționăm trecerea ponderii în direcția cântării instrumentale, mai ales în cadrul ceremoniilor oficiale sau al manifestărilor teatrale din amfiteatre unde apar inclusiv luptele cu gladiatori sau animale; în acest fel civilizația de tip elenistic este înlocuită cu cea de tip romanic, inclusiv formele de teatru grecesc cu manifestațiile tipic romane din amfiteatre. 

Se mențin din practica artistică a geto-dacilor, serbările populare, legate de muncile agricole și având loc departe de cetăți, în spații în care nu a pătruns elementul civilizator de tip roman: semănatul sau culesul recoltelor, inclusiv al viței de vie, cultul lui Zamolxe, serbările feminine pe malul apelor sau în păduri, procesiunile.

Cântecul eroic își menține funcția și caracterul de proslăvire a faptelor de vitejie; o formă specială o constituie peanul, cântec ostășesc ce însoțea lupta sau victoria. Epoda își păstrează caracterul magic, vindecător. Cântecele funebre - bocetele- făceau loc, în cazul morții unei persoane importante, cântecelor intonate în acompaniament de flaut, fluier sau tulnic: așa numitele torelli, cu largi pasaje recitative permițând recitarea textului în care erau redate momente semnificative din viața celui plecat dintre ai săi.

Informații cu privire la practicarea muzicii ne transmit și textele poetice ale lui Ovidiu - Tristia, IV, elegia X, verset 25 ”Cântă-ncoifat pe-al său nai ce-i lipit cu rășină” (referire la muzica păstorească) sau Metamorfozele IV ”strigăt de tineri.../ voci de femei și tobe bătute cu palma,/scobite 30 bronzuri și fluier din sânger/ în multele-i găuri răsună” (sărbătoarea recoltei). Li se adaugă o serie de forme specifice muzicii instrumentale, despre care aflăm din inscripții, gravuri cu muzicanți romani din legiunile romane (cu trompete, corni și flaut dublu).

Floralia, sărbătoarea florilor din mijlocul primăverii, se va transforma în Rozalia- sărbătoare a trandafirilor - , prilej de aducere aminte a tuturor celor care nu mai sunt din fiecare familie, cu serbări câmpenești și ospețe în aer liber, unde se dansa în ritmul instrumentelor de suflat; Calendele marchează prin jocuri și cântece solstițiul de iarnă și renașterea soarelui.